Noul Cod de Procedură Civilă -dispoziţii amânate şi măsuri de degrevare a instanţelor-

Iniţial Codul de procedură civilă, respectiv legea 134/2010, republicată în M.Oficial al României în temeiul art.82 din Lg.76/2012, pentru punerea în aplicare a codului, predevea ca dată de intrare în vigoare a acestuia data de 1 februarie 2013, potrivit OUG 44/2012, care a modificat art.81 din Lg.76/2012 în acest sens.

Recent această dată de intrare în vigoare a fost devansată la data de 15 februarie 2013 prin O.U.G.4/2013 care modifică din nou art.81 din legea de punere în aplicare dar şi alte dispoziţii, urmărind în principal devansarea aplicării în practică a unor dispoziţii procedurale noi pentru care, fie sistemul juridic nu e pregătit din diverse motive, ce ţin în principal de logistică dar şi de modul de interpretare al legii, fie sistemul bancar are temeri serioase solicitând efectuarea unui studiu de impact care să releve pierderile pe care bancherii le-ar suferii prin aplicarea legii.

În consecinţă, ţinând seama de temerile sistemului bancar, legiuitorul a decis să amâne până la data de 1 iulie 2013  aplicarea dispoziţiilor art.38 pct 1 şi 2 din Legea 76/2012 de punere în aplicare a Codului de procedură civilă, articol care aduce o modificare substanţială articolelor 12 şi 13 din Lg.193/2000 a clauzelor abuzive şi care permit instanţelor, care constată existenţa clauzelor abuzive într-un contract, să oblige profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare precum şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale.

Desigur pentru consumatori şi pentru instanţe o asemenea prevedere este un real beneficiu deoarece ar atrage o degrevare substanţială a instanţelor de judecată care odată ce au constatat existenţa unei clauze abuzive într-un anumit tip de contract  nu ar mai fi nevoite să reia raţionamentul în multe alte cauze de exact acelaşi tip.De asemenea consumatorii care au contractat cu băncile, aflaţi în situaţii identice cu cei care s-au judecat şi au obţinut eliminarea unor clauze abuzive din contractul lor, ar putea benefica de această constatare a instanţei fără a mai apela la un proces costisitor.De asemenea s-ar putea elimina rapid şi eficient anumite discriminări financiare ce se nasc inevitabil între consumatori aflaţi în situaţii identice dar care vor avea costuri diferite pentru acelaşi tip de credit derivat din faptul că unii au invocat cu succes în faţa instanţei caracterul abuziv al unei clauze în tip ce alţii nu au apelat la instanţele de judecată.

Pentru bănci însă situaţia se va prezenta în mod mult mai dramatic pierderile preconizate fiind evidente.Se pune însă întrebarea în ce măsură îşi poate asuma Statul răspunderea în neaplicarea sau amânarea repetată a aplicării dispoziţiei legale, doar pentru că băncile se tem de un iminent prejudiciu.Trebuie analizat însă şi care este izvorul acestui aşa zis prejudiciu.Izvorul îl constituie o hotărâre judecătorească care declară o clauză ca fiind abuzivă, constatând o încălcare a legii şi dispunând eliminarea clauzei din toate contractele de acest tip.În consecinţă vorbim de situaţii în care se urmăreşte în mod echitabil şi unitar eliminarea unei încălcări a legii ce se datorează unui abuz al părţii puternice a contractului respectiv banca.Punând astfel în balanţă prejudiciul suferit de clientul băncii prin impunerea unei clauze abuzive şi prejudiciul suferit de bancă prin eliminarea acestei clauze, legiuitorul înţelege deocamdată să ofere circumstanţe atenunate băncilor adică părţii care nu doreşte o eliminare atât de drastică şi rapidă a propriilor clauze abuzive din contractele incheiate cu consumatorii.Apoi se mai pune întrebarea dacă studiul de impact va releva o pierdere mare a băncilor prin aplicarea legii se vor elimina pur si simplu aceste dispoziţii, considerându-se că există un interes patrimonial naţional în acest sens susţinut de teama retragerii băncilor de pe piaţa românească?

În egală măsură OUG 4/2013 abrogă atât art.1 ind 1 şi art.299 alin 1 indice 1 din actualul Cod de procedură civilă cât şi art.94 pct.2 din Lg.134/2010- viitorul cod, care permiteau judecătoriei să judece în primă şi ultimă instanţă, cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2000 lei inclusiv, punând in acord legea, atât cea veche cât şi cea nouă, cu dispoziţiile deciziei Curţii Constituţionale nr.967/2012 care au declarat neconstituţionale aceste prevederi. În consecinţă şi hotărârile pronunţate în aceste litigii de mică valoare, au şi in prezent şi vor avea şi în baza noului Cod de procedură civilă o cale de atac.

Alte dispoziţii legale care au cunoscut o amânare sunt cele din materia medierii. Deşi instituţia medierii s-a bucurat de publicitate atât negativă cât şi pozitivă, chiar şi în prezent există persoane care se întreabă de ce devine medierea obligatorie.Medierea nu este şi nu va deveni obligatorie de plano, ceea ce creează însă o obligaţie sancţionabilă mai drastic potrivit dispoziţiilor noilor modificări legislative ce vor opera în acest domeniu este obligaţia reclamantului de a se prezenta la şedinţa de informare privind avantajele medierii, şedinţă ce se finalizează cu emiterea unui certificat eliberat de mediator, iar în cazul în care doar una dintre părţi se prezintă se va elibera un proces verbal, ce se va depune la dosarul instanţei.Esenţial este deci ca părţile să încerce o mediere chiar înainte de a se introduce acţiunea în instanţă, sau cel târziu până la termenul fixat de instanţă.

Neîndeplinirea acestei obligaţii de către reclamant atrage respingerea cererii sale ca inadmisibilă în condiţiile art.2 alin 1 indice 2 din Legea 192/2006 aşa cum a fost ea modificată prin OUG 90/2012.Deoarece această sancţiune a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru neparticiparea reclamantului la şedinţa de informare privind avantajele medierii a iscat multe discuţii şi pentru că este mult mai drastică decât sancţiunea actuală, s-a decis amânarea aplicării acestor dispoziţii numai proceselor începute după data de 1 august 2013.

În prezent în orice tip de litigiu care se poate soluţiona pe calea medierii, judecatorul, potrivit art. 131 alin. 2 Cod de procedură civilă, în virtutea rolului său activ poate invita părţile să participe la o şedinţă de mediere. Mai mult, dacă natura litigiului o impune, judecătorul poate insista şi recomanda chiar părţilor să recurgă la mediere, în orice fază a litigiului, evidenţiind avantajele unei asemenea soluţii. Desigur, medierea nu este obligatorie, însa, daca in conditiile alin. 1 si 2, părţile se împacă, instanţa va constata învoiala lor in condiţiile art. 271-273 C. pr. civ.

În materie civilă parcurgerea procedurii prealabile de participare la o şedinţă de mediere, respectiv încercarea de a soluţiona litigiul pe cale amiabilă, va deveni obligatorie în condiţiile art.60 ind 1 alin 1 lit a)-f) din Legea 192/2006, aşa cum a fost modificată prin Lg.115/2012, doar de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, aşa cum prevede art.VIII din OUG nr.4/2013.In materie penală aceeşi procedură va deveni obligatorie în condiţiile art.60 ind 1 alin 1 lit g, doar de la data intrării în vigoare a legii 135/2010 privind Codul de procedură penală.

Astfel odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, respectiv 15 februarie 2013, devine obligatorie parcurgerea procedurii prealabile a informării privind medierea în litigiile civile reglementate de  art.60 ind 1 alin 1 lit a)-f) din Legea 192/2006 modificată prin Lg.115/2012: a)in domeniul protectiei consumatorilor, cand consumatorul invoca existenta unui prejudiciu, ca urmare a achizitionarii unui produs sau unui serviciu defectuos, a nerespectarii clauzelor contractuale ori garantiilor acordate, a existentei unor clauze abuzive cuprinse in contractele incheiate intre consumatori si operatorii economici ori a incalcarii altor drepturi prevezute in legislatia nationala sau a Uniunii Europene in domeniul protectiei consumatorilor; b) in materia dreptului familiei, in situatiile prevazute la art. 64; c) in domeniul litigiilor privind posesia, granituirea, stramutarea de hotare, precum si in orice alte litigii care privesc raporturile de vecinatate; d) in domeniul raspunderii profesionale in care poate fi angajata raspunderea profesionala, respectiv cauzele de malpraxis, in masura in care prin legi speciale nu este prevazuta o alta procedura; e) in litigiile de munca izvorate din incheierea, executarea si incetarea contractelor individuale de munca; f) f) in litigiile civile a caror valoarea este sub 50.000 lei, cu exceptia litigiilor in care s-a pronuntat o hotarare executorie de deschidere a procedurii de insolventa, a actiunilor referitoare la registrul comertului si a cazurilor in care partile aleg sa recurga la procedura prevazuta la art. 1.013-1.024 sau la cea prevazuta la art. 1.025-1.032 din Legea nr. 134/2010, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare (această ultimă literă fiind modificată prin OUG 90/2012);

Sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru neparcurgerea acestei proceduri se va aplica însă doar proceselor începute după data de 1 august 2013.Până atunci însă odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de Procedură Civilă judecătorul poate recomanda medierea în baza art.21, art.227(similare cu dispoziţiile art.131 din actualul Cod de procedură civilă), iar în cazul în care părţile acceptă să se prezinte la o şedinţă de informare privind avantajele medierii, recomandată de instanţă şi nu îşi indeplinesc această obligaţie asumată în faţa judecătorului, se va putea aplica o amendă judiciară între 100 lei şi 1000 lei în baza art.187 alin 1 pct.1 lit f din Noul Cod de procedură civilă.Posibilitatea aplicării unei amenzi judiciare pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate de a participa la şedinţa de informare cu privire la mediere există şi în prezent în baza art.108 indice 1 alin 1 pct.1 lit.f Cod de procedură civilă, singura deosebire fiind aceea că limitele amenzii sunt mai reduse, între 50 lei şi 700 lei.

In consecinţă dispoziţiile noului Cod de procedură civilă cu incidenţă în materia medierii sunt similare cu cele din actualul cod, modificările esenţiale în privinţa sancţiunii inadmisibilităţii în cazul neparticipării reclamantului la şedinţa de informare privind medierea şi prevederea în mod expres a materiilor în care această participare la informare la mediere este obligatorie fiind reglementate în legea medierii 192/2006 cu multiplele sale modificări ulterioare.

Totodată prin Legea 2/2013 s-au adoptat unele măsuri de degrevare a instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Potrivit formei legii trimise spre promulgare(așa cum apare aceasta pe site-ul oficial al camerei deputaților, promulgată dar nepublicată in Monitorul Oficial al României la data scrierii prezentei) există modificări şi completări ale Codului de procedură penală în materia strămutării cauzelor şi a competenţelor în această materie a curţilor de apel şi a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie.Se tinde astfel la degrevarea I.C.C.J de cererile de strămutare în materie penală.

Astfel dacă în  reglementarea anterioară toate cererile de strămutare în materie penală  cădeau în competenţa ÎCCJ, potrivit formei modificate a art.55 din Codul de procedură penală această competenţă se va împărţii pe viitor între curţile de apel şi instanţa supremă urmând ca ICCJ să soluţioneze doar cererile de strămutare a unei cauze de la o curte de apel la altă curte de apel iar curtea de apel va judeca cererile de strămutare a cauzei de la un tribunal  sau, după caz  de la o judecătorie din circumscripţia sa la o altă instanţă de acelaşi grad din circumscripţia sa.Strămutarea judecării unei cauze de la o instanţă militară competentă la o altă instanţă militară de acelaşi grad se dispune de Curtea Militată de Apel, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile legii noi privind strămutarea judecării cauzei către curţile de apel. Dispoziţiile noi din materia strămutării pecum şi cele privind desemnarea unei alte instanţe pentru judecarea cauzei, din Codul de procedură penală se vor aplica numai cererilor de strămutare sau de desemnare a altei instanţe formulate după intrarea în vigoare a legii 2/2013.

Sunt modificate de asemenea şi dispoziţiile art.385 indice 9 Cod de procedură penală care reglementează cazurile în care se poate exercita recursul.Se abrogă cazurile reglementate de pct.2 ; punctele 7-11 şi punctele 17 şi 18-21 ale aceluiaşi articol, reducându-se astfel considerabil situaţiile în care recursul poate fi exercitat.De asemenea se modifică cauzele de exercitare a recursului prevăzute de pct.1 în sensul că se vor putea invoca nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoane,  dacă acestea au intervenit în cursul judecăţii.În acelaşi sens se modifică şi pct.6 , astfel încât se va putea invoca ca motiv de recurs lipsa apărătorului când aceasta este obligatorie intervenită in timpul judecăţii, nu şi in cursul urmăririi penală cum prevedea reglementarea anterioară.Potrivit modificărilor aduse la pct.14 nu mai constituie motiv de recurs aplicarea unei pedepse greşit individualizate în raport cu art.72 din Codul penal ci doar aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege.La pct. 15 se păstrează ca unic motiv de recurs neconstatarea graţierii sau greşita constatare a faptului că pedeapsa aplicată a fost graţiată, eliminându-se celelalte motive prevăzute anterior la acest articol.La fel pct.16 se modifică prevăzând că recursul se poate exercita atunci când în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, eliminându-se celelalte cauze ce se regăseau la acest punct.

Cazurile de casare prevăzute de reglementarea anterioară vor rămâne însă aplicabile cauzelor aflate în curs de judecară în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului, la data intrării în vigoare a noii legi.

De asemenea se introduce o nouă reglementare filtru prin art.385 indice 10a privind examinarea admisibilităţii în principiul a recursului ce se va judeca în cameră de consiliu fără citarea părţilor iar dacă se va constata că recursul s-a formulat împotriva unei hotărâri care nu e supusă niciunei căi de atac, a unei încheieri ce se atacă odată cu fondul, a unei hotărâri pronunţate în recurs sau în contestaţie în anulare, se va dispune prin încheiere respingerea cererii ca inadmisibilă.

Legea 2/2013 aduce modificări şi in materia unor acte normative în materie contravenţională şi în materia contenciosului administrativ şi fiscal , fiind modificat O.G.15/2002 privind aplicarea tarifelor de utilizare si a tarifelor de trecere pe reteaua de drumuri nationale a Romaniei, prin introducerea dupa art.10 a art.10 ind 1 , care prevede ca, prin derogare de la dispozitiile O.G.2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, plângerea însoţită de procesul verbal de constatare a contravenţie se introduce la judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază sau îşi are sediul contravenientul.

Noua formă a art.109 din Lg.188/1999 prevede fără echivoc că procesele ce au ca obiect raporturi de serviciu ale funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrative şi fiscal a tribunalelor, cu excepţia situaţiilor când este stabilită expres prin lege competenţa altei instanţe.

Se mai reglementează competenţa de soluţionare în primă instanţă de secţia de contencios administrative şi fiscal a tribunalelor a litigiilor legate de aplicarea legii 341/2004 atunci când acţiunea e formulată în contradictoriu cu Secretariatul de Stat pentru Probleleme Revoluţionarilor din decembrie 1989 sau Comisia parlamentară a revoluţionară din decembrie 1989,recursul fiind de competenţa curţilor de apel.

Tot în competenţa secţiei de contencios administrative şi fiscal a tribunalelor  revind şi litigiile în cadrul cărora se contestă  deciziile emise de comisia superioară potrivit prevederilor art.90 indice 2 alin 4 din Lg.448/2006 privind promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, procesul urmând a fi guvernat de prevederile legii contenciosului administrative nr.554/2004 şi scutite de plata taxei de timbru.

De asemenea potrivit modificărilor aduse la legea cetăţeniei nr.21/1991 ordinul de respingere a cererii de acordare sau redobândire a cetăţeniei române, precum şi oridinul de respingere a cererii de renunţare la cetăţeniei române, pot fi atacate în 15 zile de la comunicare la Secţia de constencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti iar recursul revine Secţiei de constencios administrativ şi fiscal a Curţii de apel Bucureşti.

Se urmăreşte prin aceste dispoziţii degrevarea Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a ICCJ in material judecării recursului în această materie, având in vedere că forma anterioară a prevederilor art.19 alin 4 şi , respectiv art.31 alin 6 din legea 21/1996 dădea aceste cauze în competenţa in primă instanţă a Curţii de apel Bucureşti şi a recursului în competenţa Secţiei de contencios administrativ  a ICCJ.

Prin art.IX din Legea 2/2013 se abrogă prevederile art.39 şi 60 din Legea nr.76/2012 pentru punere în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă,(lege neintrată încă in vigoare la data abrogării !).

Art.39 din Legea nr.76/2012 dispunea modificarea art.38 alin 6 din Legea nr.184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect, în sensul că se pot formula contestaţii împotriva hotărârii Comisiei naţionale de disciplină, prin care s-a aplicat o sancţiune disciplinare prevăzută de alin 2, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel competente, in termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

Această competenţă clară a curţii de apel cuprinsă in dispoziţiile noi legi este eliminată şi inlocuită printr-o dispoziţiei generală şi evident mai vagă, operată prin art.VIII din Lg.2/2013 care modifică art.38 alin 6 din Legea nr.184/2001 în sensul că împotriva hotărârii Comisiei naţionale de disciplină, prin care s-a aplicat o sancţiune disciplinare prevăzută de alin 2, se poate formula contestaţie la instanţa judecătorească de  contencios administrativ şi fiscal competente, in termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

În consecinţă s-a eliminate competenţă exclusivă a curţilor de apel în această materie.

În acelaşi sens dispoziţiile art.60 din Legea nr.76/2012 pentru punere în aplicare a Legii nr.134/2010 dispuneau modificarea art.451 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în sensul că se poate formula contestaţie de medicul sancţionat împotriva deciziei de sancţionare a Comisiei superioară de disciplină, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel, in termen de 15 de zile de la comunicarea hotărârii.Aceeaşi competenţă a curţilor de apel exista şi în cazul sancţiunii aplicate medicului dentist potrivit art.531 aliniat 7 din aceeaşi lege, cât şi farmaciştilor în baza art.622 din lege.

Această competenţă clară a curţii de apel cuprinsă in dispoziţiile noi legi este eliminată prin abrogarea intervenită prin art.IX din Legea 2/2013.

Se revine astfel la forma actuală a legii 95/2006 care prin art.451 dă în competenţa secţiei de contencios administrative a tribunalului în raza căruia îşi desfăşoară activitatea medical sancţionat, competenţa soluţionării contestaţiei împotriva deciziei de sancţionare a Comisiei superioară de disciplină.Aceeaşi competenţă a secţiei de contencios administrative a tribunalului în raza teritorială a căruia îşi desfăşoară activitatea, apare şi in cazul contestaţiilor formulate de medicii dentişti în condiţiile art.532 alin 7, cât şi a farmaciştilor în baza art.622 din lege.

În consecinţă soluţionarea acestor tipuri de acţiuni vor rămâne în competenţa secţiei de contencios administrative a tribunalului în raza teritorială a căruia îşi desfăşoară activitatea medicul, dentistul sau după caz farmacistul sancţionat printr-o decizie a Comisiei superioară de disciplină, eliminându-se preconizata competenţă a curţilor de apel în această materie.

De asemenea prin art.X din Lg.2/2013 se modifică art.20 alin 1 din Titlul VII din legea 247/2005 privind reforma în domeniul proprietăţii şi justiţiei în sensul că, competenţa de soluţionare a acţiunii de contencios administrativ având ca obiect contestaţia îndreptată împotriva deciziei adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, sau după caz, refuzul acesteia de a emite decizia, revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază reclamantul, iar dacă reclamantul domiciliază în străinătate, in lipsa unei reşedinţe în ţară, competenţa aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti.

Potrivit formei anterioare a textului de lege aceste acţiuni erau date în competenţa  Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, respectiv a  Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

            Asistăm deci în această materie la un transfer de competenţe de la curţile de apel la tribunale.
Legea 2/2013 aduce modificării şi dispoziţiilor de punere în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.

          Având în vedere lipsa condiţiilor logistice din cadrul majorităţii instanţelor de judecată, aplicarea dispoziţiilor noului cod de procedură civilă care asigură cercetarea procesului şi a dezbaterii fondului în cameră de consiliu, au fost amânate la data de 1 ianuarie 2016, urmând ca până la 31 decembrie 2015 cercetarea procesului şi dezbaterea fondului să aibă loc, ca şi până acum în şedinţă publică.

Tot până la 1 ianuarie 2016 au fost amânate şi dispoziţiile noului cod de procedură civilă privind pregătirea dosarului de apel, respectiv a dosarului de recurs, de către instanţă a cărei hotărâre se atacă, urmând a fi aplicate dispoziţiile art.XIV-XVII din Legea 2/2013.

Potrivit acestor dispoziţii apelul şi după caz motivele de apel se depus la instanţa a cărei hotărâre se atacă.Preşedintele instaţei sau persoana desemnată de acesta dispune înaintarea la instanţa de apel dosarul şi a  tuturor apelurilor formulate numai după împlinirea termenului de apel pentru toate părţile.Preşedintele instanţei de apel sau persoana desemnată de acesta va dispune imediat după primirea dosarului repartizarea aleatorie a acestuia iar în cazul în care cererea de apel nu îndeplineşte condiţiile legale, completul căruia i s-a repartizat cauza va stabili lipsurile cererii şi le va comunica în scris apelantului cu obligaţia de a modifica sau de a completa cererea în termen de 10 zile de la data comunicării.Cererea de apel care întruneşete condiţiile legale precum şi cererea incompletă după completarea lipsurilor de către apelant în condiţiile legii şi motivele de apel, se comunică intimatului împreună cu copiile legalizate ale înscrisurilor alăturate şi care nu au fost înfăţişate la primă instanţă iar intimatului i se va pune în vedere obligaţia de a depună întâmpinare în termen de 15 zile de la comunicare.Această intâmpinare se va comunica apelantului cu menţiunea de a depune răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la data comunicării întâmpinării, intimatul urmând a lua cunoştinţă de acest răspuns de la dosarul cauzei.

In termen de 3 zile de la depunerea răspunsului la întâmpinare judecătorul va fixa prin rezoluţie primul termen de judecată care nu va putea depăşi 60 de zile de la data rezoluţiei dispunând citarea părţilor.

In consecinţă spre deosebire de dispoziţiile procedurale aflate încă in vigoare primul termen de judecată nu se mai stabileşte la data primirii şi înregistrării cererii ci doar după finalizarea etapei administrative de comuniare a apelului, a intâmpinării şi respectiv a răspunsului la întâmpinare, părţile urmând a se prezenta la primul termen de judecată în cunoştinţă de cauza cunoscând poziţia părţii adverse, în măsura în care îşi indepliniesc obligaţiile de a depune în termen legal apelul motivate, întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare.

Dacă însă intimatul nu depune în termenul legal de 15 zile întâmpinarea, sau apelantul nu comunică răspunsul la întâmpinare în 10 zile, judecătorul nu va putea prelungi aceste termene ci va fixa oricum de la data expirării termenului corespunzător, primul termen de judecată, care nu va putea fi mai mare de 60 de zile de la data rezoluţiei prin care s-a dispus citarea părţilor şi nu de la data înregistrării cererii.

Apelul incident şi provocat se vor depune de intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal, privind aplicabil art.XV alin 4 din Lg.2/2013 şi implicit şi termenul de 10 zile prevăzut de acesta.De asemenea sunt aplicabile şi prevederile art.475 alin 3 din Lg.134/2010 noul Cod de procedură civilă privind repartizarea apelului principal incident şi provocat făcute împotriva aceleiaşi hotărâri, la acelaşi complet de judecată.

În ceea ce priveşte recursul dispoziţiile art.XVII din Lg.2/2013 prevăd că acesta împreună cu motivele de casare, dacă e cazul, se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă în condiţiile art.83 alin 3 şi 84 din Legea 134/2010 republicată.

Se mai prevede că atunci când competenţa judecării recursului aparţine Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele instanţei, sau preşedintele de şecţie, sau altă persoană desemnată de aceştia, primind dosarul de la instanţa a cărei hotărâre se ataca, va stabili prin rezoluţie măsuri pentru stabilirea aleatorie a unui complet de 3 judecători, care vor pregăti dosarul de recurs şi vor decide asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

 Termenul prevăzut de art.XV alin 3 de depunere a întâmpinării de către intimatul căruia i s-a comunicat cererea de recurs se dublează in cazul recursului, fiind în acest caz de 30 de zile, urmând ca întâmpinarea să fie redactată şi semnată de avocatul sau consilierul juridic al intimatului iar răspuns la întâmpinare de avocat sau consilierul juridic al recurentului.

De asemenea se amână până la 1 ianuarie 2016 aplicarea dispoziţiilor art.483 alin 2 din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă care prevăd că nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute de art.94 pct.1 lit a)-i), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materia exproprierii, in cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi alte cereri evaluabile în bani până la 500.000 lei inclusiv.De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţa de apel în cazul în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai recursului.

Art.XVIII alin 2 din Lg.2/2013 prevede că în procesele începute după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă şi până la data de 31 decembrie 2015, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute de art.94 pct.1 lit a)-i) din Lg.134/2010, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materia exproprierii, in cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi alte cereri evaluabile în bani până la 1.000.000 lei inclusiv.De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţa de apel în cazul în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai recursului.

Singura deosebire dintre cele două texte legale este dată de limita valorică a cererilor evaluabile în bani supuse doar apelului, respectiv ulterior şi recursului.

Astfel acţiunile înaintate după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, respectiv 15 februarie 2013 şi până la 31 decembrie 2015, cererile evaluabile în bani cu o valoare de până la 1.000.000 lei, vor fi supuse numai apelului, in timp ce cererile evaluabile în bani înaintate după 1 ianuarie 2016 vor fi supuse numai apelului dacă au o valoare de până la suma de 500.000 lei inclusiv iar cele ce depăşesc această valoare vor beneficia de calea de atac a  apelului dar şi a recursului.Este şi aceasta o măsură temporară de degrevare a instanţelor de recurs.

În ceea ce priveşte procedura  nouă a sesizării Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni  de drept, aplicarea dispoziţiilor art.520 alin 6 din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă sunt amânate până la 1 ianuarie 2016.

Acest text prevede competenţa soluţionării acestor cereri de un complet desemnat de preşedintele secţiei corespunzătoare a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de un judecător desemnat de acesta şi 12 judecători din cadrul secţiei respective.Preşedintele secţiei sau în caz de imposibilitate juecătorul desemnat de acesta este preşedintele de complet şi va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor.

De la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă şi până la 31 decembrie 2015, acest complet se va forma însă din preşedintele secţiei corespunzătoare a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de un judecător desemnat de acesta şi 8 judecători din cadrul secţiei respective, potrivit art.XIX alin 2 din Legea 2/2013.

Au fost operate câteva modificări şi in materia conflictelor de muncă şi in materia asigurărilor sociale dispoziţiile art.269 alin 1 din Legea nr.53/2003 Codul Muncii fiind modificate în sensul că judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite potrivit legii., iar dispoziţiile art.208 din Legea 62/2011 au fost modificate prin art.XXI din Lg.2/2013 statuându-se că:conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal, fiind abrogate prevederile art.209 din acelaşi act normativ.Competenţa teritoriale va aparţine potrivit art.210 şi acesta modificat, tribunalelor în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.Dispoziţiile anterioare prevedeau doar că soluţionarea conflictelor individuale de muncă sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti, fără a distinge.

Dispozţiile art.XXIII din Legea 2/2013 vor determinare trimiterea pe cale administrativă a cauzelor aflate în curs de soluţionare la I.C.C.J.-Secţia de contencios administrative şi fiscal la curţile de apel şi respectiv de la curtile de apel la tribunale, daca potrivit dispoziţiilor noii legi instanţa iniţial investită a devenit necompetentă potrivit legii noi.

E in mod evident o dispoziţie clară ce urmăreşte degrevarea cât mai rapidă a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a ICCJ dar şi a curţilor de apel, prin trimiterea imediată a cauzelor aflate în curs la instanţele devenite competente potrivit noilor acte normative deşi principiul introdus in noul cod de procedură civilă este altul.

Potrivit prevederilor art.24 din noul Cod de procedură civilă dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare iar potrivit art.25 procesele in curs de judecată începute sub legea vechea rămân supuse legii vechi iar procesele în curs de judecată la data schimbării competenţelor instanţelor legal investite vor continua să fie judecate de aceleaşi instanţe, potrivit legii sub care au început.

În concluzie dispoziţiile OUG nr.4/2013 privind modificarea Legii nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă precum şi modificarea şi completarea unor acte normative conexe şi ale Legii 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr.134/2010 aduc unele modificări noului Cod de procedură civilă ce va intra în vigoare la 15 februarie 2013 şi altor legi conexe, amână punerea în aplicare a unor dispoziţii in materia clauzelor abuzive, a medierii, amână până la 1 ianuarie 2016 dispoziţiile privind cercetarea procesului şi dezbaterea fondului în cameră de consiliu, urmând ca până atunci acestea să se realizeze în şedinţă publică; amână dispoziţiile privind pregătirea dosarelor de apel şi după caz, cele de recurs de către instanţa a cărei hotărâre se atacă până la 1 ianuarie 2016, amână până la 1 ianuarie 2016 aplicare prevederilor art.483 alin 2 din Lg.134/2010 dată până la care litigiile incepute odată  cu intrarea în vigoare a noul cod de procedură civilă, cu o valoare patrimonială de până la 1.000.000 lei, vor fi supuse doar apelului,amână tot până la 1 ianuarie 2016 dispoziţiile privind componenţa numerică a completului de la ICCJ care va judeca sesizările privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept.

In acelaşi timp se aduc modificări de competenţă mai ales în materia contenciosului administrativ şi fiscal degrevându-se cu efect imediat Secţia de contencios administrative ş fiscal a ICCJ şi curţile de apel de cauzele scoase din sfera de competenţă a acestora prin Legea 2/2013 şi trimiterea imediată pe cale administrativă a dosarelor la instanţele devenite competente prin efectul acestei legi.

In materie penală intevine o degrevare a Secţiei Penale a ICCJ in materia cererilor de strămutare, renunţându-se la competenţa exclusivă a instanţei supreme în materie de strămutare, urmând ca aceste competenţe să fie partajată potrivit modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Lg.2/2013 între instanţa supremă şi curţile de apel. Noile prevederi urmează a se aplica doar cererilor de strămutare formulate după intrarea în vigoare a legii nu şi celor formulate deja.Tot o degrevare a instanţelor penale care judecă recursuri în această materie va interveni prin reducerea cazurilor de recurs reglementată de art.389 indice 9 Cod de procedură penală, cât şi prin introducerea procedurii filtru de verificare a admisibilităţii recursului.

Legea de degrevare a instanţelor judecătoreşti nu pare a avea în vedere problemele ce vor putea apărea la nivelul tribunalelor, ce vor deveni in mod indubitabil cele mai aglomerate instanţe cu atât mai mult cu cât prin dispoziţiile art.95 pct.1 din noul Cod de procedură civilă li se conferă calitatea de instanţe de drept comun în materie civilă, urmând să judece toate cauzele ce nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe. Mai mult prin legea de degrevare a instanţelor se ajunge de fapt, in materia contenciosului administrative şi fiscal, la atribuirea unor competenţe in plus tribunalelor în cauze ce reveneau anterior in competenţa curţilor de apel, dar şi curţilor de apel în cauze ce reveneau anterior în competenţa Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Dacă în prezent tribunalele judecă în primă instanţă în materie civilă cereri a căror valoare patrimonială depăşeşte 500.000 lei, potrivit noului cod de procedură civilă acestea vor judeca în primă instanţă cereri ce vor avea o valoare patrimonială de peste 200.000 lei.Desigur tribunalele vor judeca şi pe viitor, apelurile îndreptate împotriva hotărârilor prin care judecătoriile s-au pronunţat asupra unor litigii ce au ca obiect creanţe privind plata unor sume de bani de până la 2000 lei inclusiv, având în vedere declararea ca fiind neconstituţională a dispoziţiei ce reglementa judecarea acestor cauze în primă şi ultimă instanţă de judecătorii.Totodată in viziunea noului cod de procedură civilă singura cale de atac ordinară rămâne apelul iar potrivit art.466 hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel, dacă legea nu preveder în mod expres altfel.Hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii sunt supuse apelului exercitat în faţa tribunalelor.Dispar practic aproape cu desăvârşire situaţiile reglementate în actualul cod de procedură civilă prin art.282 ind 1 care permiteau exercitarea doar a recursului împotriva unor anumite hotărâri.Calea de atac ordinară rămâne doar apelul şi cu o durată de judecată evident mai lungă decât recursul datorită caracterului său devolutiv iar recursul rămâne o cale extraordinară ce se va putea exercita în cauzele expres prevăzute de lege. Nu in ultimul rând s-ar fi impus găsirea unor soluţii legale eficiente de soluţionare pe cale administrativă extrajudiciară a diferendelor privind plata taxelor de poluare, în scopul degrevării instanţelor, având în vedere că cererile adresate tribunalelor în această materie sunt în continuare foarte numeroase.

În consecinţă legea de degrevare a instanţelor pare a apela la soluţii de compromis prin care unele instanţe de judecată, pe drept cuvânt încărcate, sunt degrevate în detrimentul altora, astfel încât nu se poate vorbi de o degrevare efectivă a tuturor instanţelor de judecată care ar fi determinat un act de justiţie  mai eficient, mai rapid si calitativ.O degrevare efectivă şi eficientă cu efect benefic asupra justiţiabililor şi a actului de justiţie s-ar fi produs dacă, în baza unei analize prealabile a cauzelor ce încarcă în mod nepermis rolul instanţelor de judecată se găseau măsuri eficiente de soluţionare a diferendelor pe cale  extrajudiciară, fără a încălca desigur accesul la instanţă.Darea în competența unor autorități administrative atribuții clare de soluționare a unor diferende sau chiar cereri, ce au mai degrabă un caracter administrativ decât jurisdicțional, ocolind instanțele în situații în care rolul lor jurisdicțional nu e esențial, era în măsură să degreveze în mod real instanțele de judecată.