Mica reforma in materie civila. O analiza a noilor reglementari din perspectiva practicienilor

Un sistem judiciar in care omul care apeleaza la actul de justitie sa poata previziona clar costurile procesului, durata acestuia si sansele de castig, adica riscurile si avantajele pe care si le asuma, ar insemna o normalitate si o stabilitate pe care ne-o dorim cu totii, judecatori si justitiabili, deopotriva.

Se simte deci necesitatea realizarii unei reforme profunde in justitie si care presupune, in primul rand, o legislatie simpla, coerenta, previzibila si stabila, care sa asigure practicienilor dreptului parghii eficiente si rapinde de realizare a drepturilor si obligatiilor procesuale, iar justitiabililor o oglinda clara a ceea ce ii asteapta angrenandu-se intr-un proces in fata instantelor civile.

Primul pas a fost facut, e drept si sub lupa si presiunea organismelor internationale care ne monitorizeaza in interesul nostru, respectiv reinnoirea codurilor de procedura civila si de procedura penala, dar si a codului civil si a codului penal.

Aceasta reinnoire este o necesitate impusa de realitati sociale actuale la care si sistemul de drept are obligatia de a se adapta. Adaptarea insa nu se poate realiza fara un real studiu de impact si fara o asigurare de resurse care sa ajute sistemul judiciar sa faca fata noilor realitati. Fara resurse umane, materiale, tehnice, fara o pregatire temeinica si prealabila a magistratilor, dar si a personalului auxiliar pentru a face fata profesionist schimbarii, legile tiparite vor ramane, asa cum s-a mai intamplat, doar simple forme fara fond.

Pentru ca intrarea in vigoare a codurilor presupune adoptarea unor legi care sa asigure aplicarea lor, ceea ce necesita din nou timp, s-a simtit nevoia luarii unor masuri urgente si eficiente pentru accelerarea procedurilor judiciare si care sa fie, oarecum, un fel de anticamera pregatitoare in trecerea la noile coduri.

In expunerea de motive a legii micii reforme legiuitorul contureaza tocmai aceasta idee a necesitatii adoptarii unor proceduri cu efecte imediate in pregatirea pentru implementarea codurilor si care sa faciliteze eficientizarea procedurilor judiciare si solutionarea cu celeritate a proceselor.

I. Norme de procedura in materie civila menite sa accelereze si sa eficientizeze procesul civil

A. Elementele cererilor adresate instantei – noi metode de comunicare intre instanta si justitiabili

O mare parte a dispozitiilor Legii nr. 202/2010 [1] vizeaza modificari ale Codului de procedura civila si incurajeaza accelerarea procedurilor judiciare prin introducerea in comunicarea dintre justitiabili si instanta a unor mijloace de comunicare rapide si moderne, cum ar fi telefon, fax si e-mail.

In acest sens a fost modificat art. 82 alin. 1 C. pr. civ., articol ce reglementeaza elementele esentiale pe care trebuie sa le contina orice cerere formulata in fata instantei, respectiv nume/denumire, domiciliu/resedinta, obiect si semnatura, elemente la care legiuitorul adauga si alte date “de identificare a mijloacelor de comunicare utilizate intre parti, precum numarul de telefon, numarul de fax, adresa de posta electronica sau alte asemenea”.

Se impune deci ca, pentru o comunicare eficienta si rapida, cererile formulate prin avocat si pe care acesta in general isi pune antetul cu datele de identitate sa cuprinda si numarul de fax, de telefon, adresa de e-mail functionala a acestuia. Desigur, in egala masura, si partile neasistate de avocat vor putea trece aceste date in cerere.

Teza a doua a art. 82 alin. 1 C. pr. civ. este reluata si in cuprinsul altor articole, cum ar fi art. 112, care reglementeaza elementele pe care le contine cererea de chemare in judecata, atat la pct .1, la elementele de identificare ale partii care formuleaza cererea si la pct. 2, la cele ale reprezentantului acesteia, cat si la ultimul alineat care vizeaza numele si adresa martorilor propusi.

Acest ultim aspect este foarte important de retinut si respectat deoarece, in practica, adesea un motiv al tergiversarii cauzelor este lipsa numelui si adresei martorilor care se doreste a fi incuviintati. De cele mai multe ori partile indica generic in cerere ca solicita proba cu martori; or, daca partea ii indica clar si fara echivoc in cuprinsul cererii de chemare in judecata, acestia vor putea fi incuviintati si apoi citati, chiar in lipsa partilor legal citate si vor putea fi citati si prin mijloacele de comunicare rapide: telefon, e-mail, fax, daca se impune.

De asemenea art. 82 alin. 1 C. pr. civ. este reluat si in cuprinsul art. 115 care reglementeaza continului intampinarii, atat la pct. 1, la elementele de identificare ale paratului, cat si la ultimul alineat care vizeaza numele si adresa martorilor propusi in dovedirea apararilor invocate.

Indicarea acestor elemente in toate cererile adresate instantei are drept scop o comunicare rapida intre instanta si justitiabili in cazul in care se impune citarea de urgenta si in termen scurt a partilor pentru administrarea unor probe sau chiar pentru comunicarea unor acte de procedura.

De altfel chiar fara o norma expresa in acest sens existau si pana acum instante care apelau la citarea prin nota telefonica a petentului, de exemplui in materia cererilor necontencioase, privind infiintarea asociatiilor si fundatiilor, si cand se impunea depunerea cu celeritate a anumitor scripte.

Temeiul legal din Codul de procedura civila era art. 86 alin. 3 teza finala care permite comunicarea tuturor actelor de procedura din oficiu si prin alte mijloace ce asigura transmiterea textului actual si confirmarea primirii acestuia.

Desigur, nu se intelege ca procedura de citare se transforma din citare prin agent procedural in citare prin telefon sau fax, dar se asigura si folosirea acestor mijloace de comunicare rapida, in masura in care ele sunt la dispozitia tuturor partilor si a instantei.

Aceasta citare a partilor prin mijloace moderne ar permite practic citarea partilor in termen foarte scurt si aplicarea art. 1321, nou introdus si profund mediatizat, care reglementeaza judecarea cauzelor de la o zi la alta.

Practic, textul de lege, in naivitatea lui, impune judecatorului sa judece cauzele de la o zi la alta in termene scurte si doar cand considera necesar sa acorde termene mai lungi. Mai mult, transfera catre judecator obligatia de a verifica temeinic procedura, mai ales in cazul folosirii noilor mijloace moderne, cand de fapt verificarea procedurii este o atributie a grefierilor supervizata, desigur, de judecator.

Textul de lege ar putea fi in mod efectiv aplicat doar daca instantele ar dispune de resurse materiale si umane suficiente, adica de un numar mai mare de grefieri specializati, de spatii mai mari si de judecatori mai multi.

Or, pana atunci, textul ramane o simpla lozinca de campanie electorala, o teorie a formelor fara fond, care incearca in mod insidios sa puna in sarcina judecatorului o responsabilitate pe care celelalte puteri ale statului, care au obligatia de a asigura un suport financiar si logistic adecvat pentru functionarea justitiei, nu sunt capabile sa si-o asume.

B. Temenul in cunostinta, citarea si preschimbarea termenului de judecata

Un alt aspect esential vizeaza modificarea dispozitiilor care reglementeaza termenul luat in conostinta.

Astfel, potrivit art. 153, in noua sa forma, are termen in cunostinta:

1. partea care a depus cererea personal sau prin mandatar si a luat astfel termen in cunostinta. Aceasta prevedere nu este aplicabila in acest moment avand in vedere faptul ca introducerea cererii in sistemul informativ ECRIS are loc dupa preluarea tuturor cererilor, astfel incat se emit citatii inclusiv pentru cel care depune cererea personal sau prin mandatar.

2. partea care a fost prezenta ea insasi personal sau printr-un reprezentant al ei. In noua formularea a textului s-a eliminat sintagma care putea crea incertitudini si care se referea la luarea termenului in cunostinta si de un madatar neimputernicit cu dreptul de a lua termen in cunostinta.

3. cel caruia, personal sau prin reprezentant legal sau conventional, i s-a inmanat, pe baza de semnatura de primire, citatia, pentru unul din termenele de judecata.

Rezulta deci ca atunci cand partea, persoana fizica, semneaza personal pentru primirea citatiei, sau, in cazul minorului sub 14 ani, citatia este semnata de reprezentantul legal al acestuia, sau daca partea isi alege domiciliul procesual la avocatul care il reprezinta in proces si acesta personal semneaza citatia, se va considera ca partea are termen in cunostinta. De asemenea, in cazul persoanelor juridice, pentru a exista termen in cunostinta, citatia trebuie sa fie preluata de reprezentantul legal sau conventional al  acesteia, astfel incat se vor putea naste discutii in practica, in ce masura o semnatura a persoanei abilitata cu preluarea corespondentei va putea fi luata in calcul pentru termenul in cunostinta pentru persoana juridica. Totusi, de cele mai multe ori persoanele juridice preiau corespondenta, inclusiv citatiile, prin secretari sau alte persone abilitate in acest sens. Mai mult, art. 91 C. pr. civ. prevede ca inmanarea citatiei si a tuturor actelor de procedura se poate face persoanei insarcinate cu preluarea corespondentei, care isi va arata clar numele, prenumele, calitatea. Se poate deduce din acest text ca insasi legea prezuma un mandat, adica o reprezentare conventionala din partea persoanei juridice, atunci cand, in numele si pentru aceasta, se face comunicarea actelor de procedura persoanei insarcinate cu preluarea corespondentei, deci termenul in cunostinta se poate prezuma si in acest caz.

Mai mult pentru o corelare a acestei noi dispozitii cu mentiunile din citatie, s-a introdus, la art. 88 alin. 1, pct. 51, o precizare care informeaza partea asupra faptului ca preluarea citatiei, personal sau prin mandatar legal sau conventional, prezuma ca partea are termen in cunostinta pentru toate termenele de judecata ulterioare celui cu privire la care a fost citata. Se creeaza aici o obligatie legala in sarcina instantei care emite citatia, de a  informa partea asupra consecintelor pe care le atrage aplicarea semnaturii, personal sau prin reprezentant legal sau conventional, asupra citatiei. Lipsa acestei mentiuni din citatie nu va putea insa da dreptul partii de a se prevala de necunoasterea legii.

Mai mult, deoarece mentiunile din cuprinsul citatiei sunt expres prevazute de lege s-a introdus un nou text art. 88 alin 1 pct. 52 care va permite citarea partilor si cu alte mentiuni prevazute de lege, aceasta norma generala fiind binevenita, de exemplu, pentru a putea cita partile cu mentiunea ca vor putea apela la mediere pentru solutionarea cauzei cu care au investit instanta.

Totusi, eficienta practica a acestei reglementari depinde in mod direct de modul in care agentul procedural intelege sa aplice dipozitiile legale privind citarea.

Astfel dispozitiile art. 92 prevad ca citatia se comunica personal celui citat care semneaza de preluare, iar daca nu vrea sa primeasca sau daca, primind-o, refuza sa semneze, agentul procedural, in prima situatie, lasa citatia in mana destinatarului si va incheia un proces verbal, iar in a doua va afisa citatia pe usa locuintei acestuia incheind un proces verbal.

De asemenea, alin 3 al art. 93 reglementeaza toate diligentele pe care trebuie sa le faca agentul procedural in cazul in care persoana citata nu este gasita acasa, respectiv de a lasa citatia unor membri de familie sau administratorului, portarului cladirii si numai cu caracter absolut subsidiar se reglementeaza procedura prin afisare pe usa locuintei celui citat.

De asemenea, in cazul persoanelor juridice, art. 921 chiar interzice ca principiu citarea prin afisare, permitand-o doar daca exista un refuz de primire a citatiei sau daca se constata lipsa oricarei persone la sediul acestora.

Cu toate ca legea este clara in privinta caracterului exceptional si subsidiar al citarii prin afisare pe usa locuintei/a sediului persoanelor fizice si juridice, in majoritatea covarsitoare a situatiilor persoanele sunt citate prin afisare, deoarece nu exista o modalitate de control sau de sanctionare a agentilor procedurali pentru eludarea legii in acest fel si nici nu exista agenti procedurali ai instantei, in general citatiile fiind comunicate prin posta, agentii postali tratandu-le ca pe niste scrisori, aruncandu-le, in general, direct in cutia postala a partii citate, fara a face nici un demers pentru a o gasi. Mai mult, se aduce atingere si vietii private a persoanelor atunci cand citatiile sau chiar hotararile comunicate se lasa undeva la vedere, in afara cutiilor postale, sau, mai rau, aruncate pur si simplu pe casa scarii imobilului.

De aceea, pentru ca termenul in cunostinta prin preluarea citatiei de catre destinatar sa fie o norma cu un impact pozitiv asupra procedurilor judiciare se impune o educare a agentilor procedurali in spiritul respectarii legii si, eventual, gandirea unui sistem sanctionator.

Cat priveste preschimbarea termenului de judecata art. 153 alin. 3 a suferit o modificare ce avantajeaza judecarea cu celeritate a cauzei, deoarece nu mai impune citarea partilor la judecarea cererii de preschimbare. Cererea de preschimbare se va solutiona de completul de judecata investit cu solutionarea cererii pe fond, in camera de consiliu, fara citarea partilor, la cerere, dar si din oficiu, daca instanta va considera ca se impune. Mai mult, se renunta si la teza finala a textului, care impunea ca cererile de preschimbare sa fie solutionate de presedintele sau vicepresedintele instantei inainte de primul termen de judecata, text care nu mai avea aplicabilitate demult in practica, dar care nu fusese niciodata abrogat, intrucat preschimbarea termeneului de judecata inantei de primul termen se facea tot de completul investit cu judecarea fondului, dar in baza dispozitiilor din regulamentul de organizare al instantelor, cu ignorarea dispozitiilor nepractice din cod, la care acum s-a renuntat. Mai mult, odata cu preschimbarea termenului, pentru celeritatea cauzei, instanta va putea cita partile pentru termenul preschimbat potrivit art. 1321 alin. 2, adica prin telefon, fax sau posta electronica pentru judecarea de urgenta a cauzei.

Preschimbarea din oficiu a termenului de judecata se va putea face de instanta ori de cate ori se va constata ca, fata de natura cererii si obiectul acesteia, se impune luarea unor masuri urgente pe care repartizarea aleatorie nu a putut sa le aiba in vedere, dar si in cursul judecarii cauzei cand intervin motive obiective si pertinente care impun judecarea cu celeritate. Totusi, trebuie avut in vedere si gradul de incarcatura al instantei si al judecatorului si de care va depinde in mod obiectiv posibilitatea preschimbarii efective a termenului de judecata initial acordat.

C. Comunicarea actelor de procedura

In prezent, obligativitatea partilor de a comunica instantei cat si celorlalte parti toate inscrisurile pe care isi fundamenteaza cererile si apararile rezulta si din dispozitiile art. 112 pct. 5 C. pr. civ., care impun celui care formuleaza cererea de chemare in judecata sa depuna cererea in atatea exemplare cate parti sunt, inclusiv unul pentru instanta, precum si sa anexeze cererii copii cerfitificare de pe inscrisurile probatorii pentru comunicare cu toate partile.

Reglementarea nu contine insa o sanctiune care sa poata fi aplicata partii care nu se conformeaza si de cele mai multe ori partile se multumesc sa comunice un singur exemplar din acte doar instantei, invocand faptul ca si partea adversa le cunoaste si le detine.

Astfel, doar teoretic dispozitiile art. 861 aduse de noua lege reprezinta o accelerare a procesului in masura in care acest text permite comunicarea actelor intre parti direct, daca sunt asistate/reprezentate de avocati sau consilieri juridici comparativ cu textul art. 86, care permite comunicarea actelor de procedura doar prin agentii procedurali ai instantei sau alt salariat al acesteia.

In practica insa aceasta comunicare, atunci cand se face, are loc direct intre parti in fata judecatorului, in sedinta publica si este consemnata in incheiere. Comparativ cu aceasta practica, obligatia partilor de a face mentiunea pe actele depuse la dosar ca si-au comunicat reciproc inscrisurile este o forma de a complica lucrurile. Mai mult, se lasa nerezolvat un alt aspect esential, lipsa unei sanctiuni clare care sa permita judecatorului sanctionarea incalcarii unei asemenea obligatii. Dispozitia insa poate fi si avantajoasa atunci cand una dintre parti nu se conformeaza dispozitiei instantei de a depune interogatoriul persoanei juridice in termenul fixat, iar acesta nu este comunicat celeilalte parti pana la termenul urmator. Legea noua ofera posibilitatea partilor de a-si comunica direct intre termene interogatoriul si chiar si alte inscrisuri, astfel incat nu se pierde timp prin nedepunerea acestora in timp la instanta in vederea comunicarii prin agenti procedurali.

D. Accesul la bazele de date

Art. 862 C. pr. civ., nou introdus, ar putea ajuta in mod substantial activitatea instantei in sensul solutionarii cererilor cu celeritate, dar numai in cazul in care se va pune la punct un sistem clar si coerent care sa permita unor agenti, educati in acest sens, ai instantei, de principiu grefieri specializati, accesul direct la bazele de date electronice ale institutiilor si autoritatilor publice.

Astfel, accesul la baza de date a SEIP permite verificarea rapida a ultimului domiciliu al unei parti, fara sa se mai emita adrese si fara sa se piarda cel putin 2 termene de judecata cu demersuri scriptice.

La fel, accesul la baza de date a Registrului Comertului permite accesarea imediata a datelor privind ultimul sediu si situatia juridica a personelor juridice participante in proces.

Situatia de carte funciara a imobilelor dintr-un litigiu se va putea verifica printr-un acces direct al instantei la baza de date ale OCPI, iar accesul la bazele de date ale primariilor permite instantei sa verifice situatia achitarii taxelor si impozitelor locale ale contribuabililor.

Desigur, nu trebuie inteles ca acest acces la bazele de date va transfera obligatia ce revine partilor de a administra probe in procesul civil si de a-si dovedi pretentiile, catre instante, insa ofera totusi instantei posibilitatea de a face verificari din oficiu, atunci cand celeritatea cauzei o impune.

E. Procedurile prealabile obligatorii

Art. 109 C. pr. civ. sufera si el adaugiri in sensul ca se prevede, pe de o parte, ca procedurile prealabile reglementate de lege sunt obligatorii, iar pe de alta parte, ca neinvocarea acestora de catre parat, prin intampinare, atrage dupa sine decaderea partii din dreptul de a le mai invoca.

Astfel, in cazul in care se introduce o cerere prin care se formuleaza pretentii comerciale, fara insa a se parcurge procedura prealabila a concilierii directe, reglementata de art. 7201 C. pr. civ., iar paratul nu opune o asemenea exceptie chiar prin intampinarea depusa in termen legal, nu va mai putea invoca acest aspect ulterior, iar instanta va judeca cererea, fara insa a o putea respinge ca prematura in lipsa concilierii directe. La fel si in cazul altor proceduri prealabile.

Textul nu este insa intotdeauna binevenit, deoarece daca in unele cazuri procedurile prealabile sunt doar simple forme de tergiversare a solutionarii unor diferende si nu sunt folosite pentru a stinge efectiv litigiul pe cale amiabila, in alte cazuri, exista litigii ce s-ar putea solutiona pe cale extrajudiciara, iar acest text ar putea incuraja eludarea acestor mijloace impuse de legiuitor tocmai pentru degrevarea instantelor si solutionarea acestor conflicte pe care amiabila.

De asemenea, se introduce o noua obligatie prealabila: in cazul procedurilor succesorale partile sunt obligate sa depuna o incheiere emisa de notarul public privind evidentele succesorale prevazute de Codul civil sau alte legi, iar spre deosebire de alte proceduri prealabile, depunerea acestei incheieri poate fi ceruta de instanta din oficiu.

Practic nu vorbim de o procedura prealabila obligatorie, ci doar de o verificare prealabila a registrelor notarilor publici finalizata cu pronuntarea unei incheieri si pe care instanta o poate cere si din oficiu, dar care insa nu obliga partile sa procedeze, in prealabil, la un partaj pe cale notariala.

Legea nr. 36/1995 a notarilor publici si a activitatii notariale [2] reglementeaza, in art. 43, registrul de succesiuni, in care se inregistraza dosarele succesorale, iar consultarea acestui registru ajuta notarii sa evite formarea unui nou dosar succesoral daca exista deja unul format in cauza. Pozitia din acest dosar se inchide prin eliberarea certificatului de mostenitor. Totodata, art. 45 din aceeasi lege reglementeaza registrele de renuntari la succesiune, ce se tin de un singur birou notarial pentru intreaga circumscriptie teritoriala a unei judecatorii in care defunctul si-a avut ultimul domiciliu. In aceste registre se trec toate declaratiile de renuntare, cat si cele de acceptare sub beneficiu de inventar, iar in opisul de renuntari se trece numele si prenumele persoanei care a renuntat la succesiune sau a acceptat-o sub beneficiu de inventar. Exista si un registru de evidenta a termenelor succesorale in care sunt evidentiate sedintele si solutiile din procedurile succesorale notariale, iar registrele de depozite cuprind mentiuni referitoare la inscrisuri, documente si valori mentionate in procesele verbale de inventariere a bunurilor succesorale pe care notarul public a incuviintat sa le pastreze la biroul sau.

Practic, verificarea acestor registre permite judecatorului sa constate daca a existat sau daca exista o procedura notariala succesorala in curs, modul in care a fost finalizata, daca exista acte de renuntare expresa sau de acceptare expresa sau sub beneficiu de inventar a succesiunii sau daca exista in evidentele notarilor publici inscrisuri, documente sau valori ce fac parte din masa partajabila.

F. Expertizele

Noile reglementari aduc modificari si in privinta modului de administrate eficienta a probei cu  expertiza judiciara.

Astfel, art. 201 alin. 1 C. pr. civ. a fost modificat astfel incat ofera posibilitatea instantei de a convoca expertii in camera de consiliu, dupa ce acestia au fost numiti si dupa ce obiectivele au fost stabilite, cerandu-le sa se pronunte asupra costurilor estimative ale expertizei si a duratei de timp necesara pentru efectuarea acesteia. Mai mult, la aceasta convocare sunt citate si partile, iar pozitia lor se consemneaza in incheiere, fiind aplicabile si dispozitiile art. 213 alin. 2 C. pr. civ., care permit instantei ca, la cererea expertilor, sa mareasca onorariul expertului prin incheiere executorie.

Aceste reglementari au nascut deja controverse in practica. Astfel, pe de o parte ele pot fi un avantaj deoarece citarea expertului in camera de consiliu, imediat dupa numirea sa, poate ajuta instanta sa elucideze aspecte stringente, cum ar fi existenta sau nu a specializarii expertului in domeniul supus expertizei. Exista astfel in practica situatii in care abia dupa efectuarea expertizei se pune in discutie existenta acestei specializari, iar expertiza trebuie refacuta. De asemenea, in lipsa unor tarife minimale orientative, instantele stabilesc pe baza unor criterii proprii fiecarui judecator, tariful expertizei, iar ascultarea expertului cu privire la acest tarif si a argumentelor acestuia, ar fi utile pentru instanta pentru a stabili o suma echitabila si pentru crearea unei practice unitare in acest domeniu. De asemenea, instanta impune expertului sa depuna lucrarea cu cinci zile inainte de urmatorul termen fixat, iar mai apoi, dupa o revenire cu adresa la expert, se aplica in general amenzi expertului fata de nedepunerea expertizei, motivate de tergiversarea actului de justitie. Stabilirea unui termen pentru depunerea expertizei in acord cu expertul ar fi benefica atat pentru instanta, care pana la depunerea expertizei ar putea administra alte probe, cat si pentru expert care ar putea evita sa i se aplice amenzi.

Totusi, chemarea expertului in camera de consiliu produce si impedimentul consumarii unui timp in plus cu probleme administratice in conditiile in care atat expertii cat si judecatorii sunt supraaglomerati. Astfel, faptul ca dupa incuviintarea expertizei, expertul este chemat in instanta sa dea explicatii, va consuma din timpul sau care trebuie dedicat efectuarii expertizei, mai mult, din intalnire avute cu unii experti la nivelul judecatoriilor, a reiesit ca nu pot estima nici valoarea orientativa si nici timpul necesar efectuarii unei expertize, ceea ce insa este greu de acceptat. S-ar impune cu siguranta stabilirea unor tarife orientative pentru diferite tipuri de expertize pentru a se evita arbitrariul dintr-o parte sau alta.

Mai mult, nu se reglementeaza aspecte strigente in materia expertizei, cum ar fi crearea pentru experti a unui statut independent si nu unul subordonat, atragerea expertilor printr-o reglementare avantajoasa si eficienta a expertizelor judiciare pentru marirea numarului de experti, crearea unei legislatii previzibile in privinta costurilor expertizei si a modului de decontare a acestora, dar si o responsabilizare a expertilor pentru expertizele neconcludente sau gresite, care pot provoca noi si noi procese pe rolul instantelor si pot prelungi nejustificat procesele in curs prin numeroase reveniri cu lamuriri la expert.

G. Rolul activ al judecatorului

Modificarile aduse art. 129 C. pr. civ. sunt menite sa confere judecatorului un rol activ mai accentuat si mai bine conturat, dar, in acelasi timp, interzic ca pe viitor, in caile de atac, o hotarare judecatoreasca sa fie casata de instanta de control judiciar pentru lipsa de rol activ; practic noul art. 129 alin. 51 C. pr. civ. interzice chiar si invocarea de catre parti a omisiunii instantei de a ordona probe pe care ele nu le-au cerut.

Intr-adevar, este o sarcina excesiva a impune judecatorului sa aiba un rol activ mai accentuat in administrarea probatoriului decat insasi partea care doreste realizarea unui drept sau apararea lui. Astfel, au existat situatii in practica in care instanta a pus in discutia partilor necesitatea efectuarii unei expertize in cauza, dar acestea au refuzat din lipsa unor lichiditati financiare, iar ulterior, in caile de atac, hotararea instantei de fond a fost casata pentru lipsa de rol activ, in sensul ca se impunea efectuarea unei expertize. La fel, si in cazul introducerii unei parti in cauza sau a necesitatii precizarii unor actiuni, instanta le poate pune in discutie, dar nu poate ea, insasi, din oficiu, introduce alte parti in cauza, chiar daca considera ca ar fi util, si nici nu poate ea, insasi, reformula o actiune, pentru ca ar incalca principiul impartialitatii si al judecarii cauzei in limitele in care a fost investita. Desigur, instanta trebuie sa interpreteze vointa partilor si sa constate caror reglementari legale li se circumscrie aceasta vointa si sa judece ca atare in lipsa unor temeiuri de drept indicate de parte si care nu sunt obligatorii. Daca insa actiunea putea fi formulata si altfel, iar aceasta alta forma, argumentatie sau invocare a unor texte legale ar putea atrage admiterea actiunii, insa partea a formulat-o astfel incat actiunea se va respinge, instanta nu se poate suprapune aceastei vointe, nu o poate suplini, fara riscul de a-si pierde impartialitatea. Uneori se poate cadea in capcana unui rol activ excesiv pentru a da castig de cauza adevarului juridic, insa, daca acest rol activ duce la incalcarea impartialitatii judecatorului, prin “ajutorul juridic” acordat unei parti, prin reformularea actiunii sale, se poate incalca obligatia de impartialitate.

A casa o hotarare de fond pentru ca instanta nu a largit din oficiu cadrul procesual sau nu a pus in discutie reformularea unei actiuni nu este oportuna si chiar incurajeaza pasivitatea partilor, care trebuie sa aiba disponibilitatea procesului.

Totusi, asa cum rezulta foarte clar din art. 129 alin. 5 prima teza C. pr. civ, chiar daca rolul principal in administrarea probelor revine partilor implicate in proces, instanta are obligatia atat de a cenzura acest probatoriu din perspectiva indeplinirii conditiilor de verosimilitate, pertinenta, concludenta, cat si de a uza de toate mijloacele legale pentru aflarea adevarului.

De aceea, in masura in care instanta nu va fi lamurita cu privire la adevarul dedus judecatii, va putea cere partilor completarea probelor pe aspectele ramase neelucidate.

De asemenea, in masura in care instanta considera necesara in cauza o anumita proba, cum ar fi o expertiza, ea poate dispune efectuarea ei, chiar in ciuda opozitiei partilor, deoarece, odata investita cu o cauza, ea are obligatia de a afla adevarul juridic si nu poate respinge actiunea ca nedovedita pentru ca s-ar face vinovata de denegare de dreptate.

In cazul in care va ordona proba din oficiu instanta va pune in sarcina unei parti sau a ambelor parti obligatia de a achita contravaloarea acesteia in conditiile art. 171 C. pr. civ., nemodificat prin noua lege.

Un alt element important al rolului activ al instantei este indrumarea partilor spre impacarea sau spre realizarea unei intelegeri pe cale amiabila prin tranzactie sau mediere. De aceea, chiar si in cazul in care partile sunt asistate de avocati, instanta poate cere prezentarea acestora in persoana pentru a le invedera avantajele unei intelegeri amiabile.

II. Norme care reglementeaza competenta instantelor civile

A. Obligatia judecatorului de a-si verifica competenta

Art 159 C. pr. civ., in forma sa modificata, defineste clar notiunile de competenta generala, materiala si teritoriala exclusiva, de ordine publica.

Astfel, necompetenta generala presupune o competenta a unui alt organ cu activitate jurisdictionala sau administrativa aflat in afara sistemului instantelor judecatoresti; necompetenta materiala presupune competenta unei alte instante de alt grad, iar cea teritoriala exclusiva presupune o competenta a unei instante de acelasi grad, pe care insa partile nu o pot inlatura.

In fond, esenta textului initial nu s-a modificat, fiind doar definite cele trei tipuri de comepetenta.

Articolul 1591 C. pr. civ., nou introdus, consacra o noua obligatie a judecatorului, aceea de a-si verifica din oficiu competenta generala, materiala si teritoriala si de a consemna in incheiere, la prima zi de infatisare, temeiul legal in baza caruia instanta se declara competenta sa judece cauza.

Aceasta prevedere suscita insa anumite discutii. Astfel, pe de o parte sintagma ”prima zi de infatisare” este interpretata tot de legiuitor in art. 134 din acelasi cod ca fiind aceea la care partile legal citate pot pune concluzii. Deci nu este vorba despre concluzii pe fondul cauzei, ci orice fel de concluzii. Se considera astfel ca pentru a fi la prima de zi de infatisare trebuie indeplinite doua conditii: prima este aceea ca partile sa fie legal citate, iar a doua ca partile sa-si poata exprima punctul de vedere cu privire la orice problema juridica ce urmeaza a fi pusa in discutie, respectiv de a avea aceasta posibilitate, chiar daca nu au exercitat-o efectiv.

In jurisprudenta s-a considerat in general ca nu se poate considera prima zi de infatisare ziua la care partile, desi legal citate, nu au putut pune concluzii, deoarece fie s-a acordat un termen in vederea pregatirii apararii, fie completul de judecata nu era legal constituit sau daca, desi partile au fost legal citate, paratului nu i s-a comunicat cererea de chemare in judecata.

Desigur, in practica, pentru ca instanta sa poata stabili competenta materiala pornind de la criteriul valoric are nevoie sa cunoasca uneori valoarea obiectului cauzei, cum se intampla in cazul unor actiuni in revendicare, anulare, rezolutiune, reziliere, uzucapiune, pronuntarea unei hotarari care sa tina loc de contract de vanzare-cumparare. Dar, cum valoarea obiectul o indica reclamantul, instanta este conditionata in stabilirea competentei de aceasta pretuire a obiectului facuta de reclamant. Iar in cazul imobilelor, case sau terenuri, se au in vedere, in general, in practica, valorile minimale stabilite de Camera Notarilor Publici.

Adesea insa aceste actiuni sunt introduse la instante fara a fi pretuite si fara a fi timbrate si sunt preluate in acest mod pentru a nu se incalca accesul la justitie, astfel incat, desi la primul termen de judecata, partile legal citate ar putea pune concluzii pe anumite aspecte, totusi, instanta nu are elementele necesare pentru a-si aprecia propria competenta materiala in lipsa indicarii valorii obiectului. De aceea, se impune ca acest articol sa fie interpretat in sensul ca instanta va verifica competenta la termenul la care are elemente suficiente pentru a pune concluzii asupra aspectelor legate de competenta sa materiala, generala si teritoriala, iar pana atunci proroga pronuntarea pe propria competenta pana cand partea va indica valoarea obiectului sau temeiul de drept al actiunii, atunci cand competenta materiala depinda de acest temei. De exemplu, de multe ori partile isi intemeiaza o cerere in despagubiri pe dispozitiile Legii nr. 10/2001, dar la o analiza mai atenta este vorba de fapt despre o actiune in pretentii intemeiata pe dreptul comun prin care solicita despagubiri direct de la stat prin Ministerul Finantelor, tocmai pentru ca Fondul Proprietatea este nefunctional, motiv pentru care au pierdut speranta legitima de a primi despagubiri in temeiul Legii nr. 10/2001, urmand o procedura administrativa, dupa ani de asteptari desarte, desi detin o dispozitie a primarului in care se constata ca sunt indreptatiti la despagubiri.

Un alt aspect este acela ca art. 1591 C. pr. civ. prevede ca stabilirea acestei competente de catre instanta nu impiedica invocarea de catre parti sau de catre judecator a exceptiei de necompetenta, in conditiile alin. 1 si 3. Problema care se pune este aceea ca odata ce instanta si-a stabilit din oficiu competenta in cauza ea nu va putea reveni in conditiile alin. 1 si 3, pentru a-si invoca din oficiu necompetenta, fara a-si asuma riscul de a da doua solutii contrare asupra aceleiasi probleme de drept, respectiv competenta, in acelasi dosar. Mai mult, pe buna dreptate, partea care va invoca exceptia de necompetenta va putea spune ca instanta s-a antepronuntat deja asupra acestui aspect atunci cand si-a stabilit competenta la prima zi de infatisare. Pot exista situatii in care intervine o schimbare a obiectului cauzei si care, pe buna dreptate, necesita schimbarea competentei, dar in rest este greu de evitat aceste contradictii.

Pana acum practica era neunitara in privinta invocarii din oficiu a unei necompetente de ordine privata (mai ales in materia procedurilor necontencioase, unde se prevedea si pana acum ca instanta isi verifica din oficiu comepetenta – unii intelegand ca si-o va declina chiar si in cazul unei necompetente de ordine privata), existand deci situatii cand era invocata din oficiu de instanta necompetenta de ordine privata.

Acum textul de lege este clar; astfel, art. 1591 C. pr. civ. prevede in alin. 1 ca necompetenta generala a instantelor poate fi invocata de instanta din oficiu sau de parti oricand. Este cazul aici al unor organe cu activitate jurisdictionala din afara sistemului instantelor judecatoresti cu atributii conferite de lege. Astfel, de exemplu, in baza art. 60 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civila [3], in forma sa modificata, o cerere de anulare, modificare sau completare a unui act de stare civila este de competenta generala a instantei de judecata, respectiv a judecatoriei, insa o cerere de rectificare a actului de stare civila se face pe baza dispozitiei primarului, pe cale administrativa, in baza art. 61 din aceeasi lege; astfel incat, in acest domeniu, instantele au o necompetenta generala. La fel, in cazul modificarii numele pe cale administrativa exista o procedura speciala cu caracter administrativ care nu se poate suprapune peste competenta instantei atunci cand constata sau pronunta o modificare a numelui persoanei, ca efect al schimbarii intervenite in filiatie, in cadrul unei actiuni de divort, de anulare a casatoriei, a adoptiei sau cand numele se schimba la cerere, in urma stabilirii filiatiei minorului si fata de cel de al doilea parinte.

Alin. 2 al art. 1591 C. pr. civ. stabileste ca necompetenta materiala si teritoriala de ordine publica poate fi invocata de parti sau de instanta din oficiu, la prima zi de infatisare, dar nu mai tarziu de inceperea dezbaterilor asupra fondului.

Rezulta, deci, ca in cazul unei necompetente materiale sau teritoriale absolute, exceptia poate fi invocata atat de judecator, din oficiu, cat si de partea interesata, la prima zi de infatisare, dar nu mai tarziu de inceperea dezbaterilor pe fond, in fata primei instante. In cazul in care cauza a fost judecata de o instanta necompetenta material sau teritorial in fond, in caile de atac o asemenea exceptie nu mai poate fi invocata, la fel, nici in cazul unei casari cu trimitere spre rejudecare. In fapt, necompetenta absoluta a instantei se acopera odata cu intrarea in dezbaterile fondului in primul ciclu procesual si discutia asupra acestui aspect nu mai poate fi reluata.

Vor exista insa discutii cu privire la momentul final pana la care se poate invoca exceptia de necompetenta materiala sau teritoriala absoluta, din cauza lipsei unei reglementari precise si a discutiilor jurisprudentiale. Astfel, se va putea considera in unele opinii, pornind de la formularea textului, ca aceasta exceptie se poate invoca doar la prima zi de infatisare, iar, daca la aceasta prima zi de infatisare se ajunge la dezbaterea in fond a cauzei, doar pana la inceperea acestor dezbateri. Este cea mai restrictiva si cea mai periculoasa interpretare, deoarece limiteaza la prima zi de infatisare, o problema foarte importanta de competenta, care nu se mai poate invoca ulterior si ar putea atrage, de exemplu, judecarea fara probleme in prima instanta a unei cauzei de catre judecatorie, desi competenta materiala ar reveni tribunalului sau a curtii de apel.

O alta interpretare posibila si mai larga, dar prin aceasta mai utila, este aceea de a putea invoca aceste exceptii intre momentul primei zile de infatisare si pana la inceperea dezbaterior asupra fondului, pe toata durata procesului, considerandu-se ca legiuitorul a dorit sa indice primul moment si ultimul moment la care se poate invoca exceptia.

Nu in ultimul rand trebuie clarificata sintagma ”inceperea dezbaterilor asupra fondului, care a fost interpretata diferit in doctrina si jurisiprudenta. Astfel, au existat pareri potrivit carora aceasta sintagma coincide cu momentul in care se da cuvantul partilor asupra probelor, dar si pareri care sustin ca aceste dezbateri asupra fondului presupun de fapt incheierea procedurii de administrare a probelor si reflecta momentul in care se termina cercetarea judecatoreasca si se da cuvantul pentru a se pune concluzii asupra fondului cauzei.

Cat priveste necompetenta de ordine privata, ea poate fi invocata doar de parat prin intampinare, iar daca intampinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecata.

Rezulta deci ca, desi judecatorul este obligat sa isi verifice competenta din toate punctele de vedere, in cazul in care necompetenta sa este de ordine privata, nu o va putea invoca, ci doar constata. Concret, in cazul in care, in pretentiile formulate de doi comercianti, unul din Sibiu, altul din Bucuresti, fara nici o legatura cu Oradea, cauza se introduce totusi la Judecatoria Oradea, judecatorul cauzei va constata in cuprinsul incheierii de la prima zi de infatisare ca nu este competent teritorial sa judece cererea, dar ca aceasta necompetenta este una de ordine privata si el nu o poate invoca, astfel incat va trece la judecarea cererii, ceea ce din nou va conferi o nota inedita incheierii sale. Mai mult, daca suntem intr-o situatia in care intampinarea nu este obligatorie va da posibilitatea partii care doreste tergiversarea cauzei sa invoce ea insasi, bazandu-se chiar pe motivarea judecatorului, necompetenta teritoriala de ordine privata.

Odata constatata necompetenta, instanta isi va declina competenta judecarii cauzei in favoarea instantei competente, iar potrivit art. 158 alin. 3 C. pr. civ., modificat, aceasta hotarare nu mai poate fi atacata cu recurs. Desigur, nu se exclude in acest mod posibilitatea nasterii unui conflict negativ de competenta, dar se evita ajungerea la acest conflict prin formularea caii de atac impotriva primei hotarari de declinare.

Si in privinta invocarii exceptiilor de procedura noua lege aduce limitari. Astfel, exceptiile de ordine privata se vor putea invoca doar prin cererea modificatoare sau intampinare, in conditiile art. 115 si art. 132 din cod, iar cele de ordine publica se pot invoca in cursul procesului, dar nu oricand, cum se prevedea pana acum, ci doar in conditiile si cazurile prevazute de lege. De exemplu, asa cum am aratat mai sus, o necompetenta materiala nu se va mai putea invoca in apel sau recurs, dar se va putea ataca incheierea prin care s-a respins exceptia de necompetenta in fond.

B. Cauze judecate in prima si ultima instanta

Potrivit art. 11 C. pr. civ., nou introdus, judecatoriile vor judeca ”in prima si ultima instanta procesele si cererile privind creante, avand ca obiect plata unei sume de bani de pana la 2000 de lei”.

Au existat voci care au considerat ca aceste dispozitii ar aduce atingere dreptului partilor la un proces echitabil, respectiv la un recurs. Notiunea de recurs presupune insa recursul la instanta, respectiv un acces la justitiei, dar nu si o garantie in plus, respectiv o cale de atac impotriva hotararii instantei. Doar recursul, adica apelarea la o instanta, e garantat de art. 6 CEDO, iar nu si recursul la acest recurs. De altfel, instantele judeca si acum in mod irevocabil anumite cereri, cum ar fi somatiile de plata respinse, cererile de abtinere care se admit in cursul procesului si, mai nou, si cererea de declinare a competentei.

Totusi, se pune problema daca aceasta prevedere se poate aplica in cazul unor somatii sau ordonante de plata care sunt reglementate de legi speciale, care deroga de la legile generale si care prevad o cale de atac speciala respectiv o actiune in anulare aflata la dispozitia debitorului in cazul admiterii in tot sau in parte a cererii. Desi legea speciala deroga de la legea generala este totusi ciudat sa admitem ca hotararea pronuntata intr-o actiune in care se analizeaza caracterul cert, lichid si exigibil al unei create poate fi atacata, daca hotararea este de admitere, iar aceeasi hotarare in care se transeaza fondul dreptului, daca aceasta creanta are o valoare de pana la 2.000 lei, ramane irevocabila.

Totusi, aplicand regulile de interpretare, respectiv principiul potrivit caruia legea speciala deroga de la legea generala, se poate considera ca noile dispozitii nu abroga, in lipsa unei prevederi exprese, calea de atac din legea speciala, respectiv cererea in anulare.

Trebuie specificat si faptul ca dispozitia vizeaza doar creante ce au ca obiect plata unei sume de bani si exclude alte obligatii de o asemenea valoarea. Astfel, daca obiectul actiunii formulate este rezolutiunea unui contract de vanzare cumparare si restituirea prestatiilor, iar obiectul este de 2000 lei, hotararea va fi supusa recursului. Daca insa se cere doar obligarea partii la restituirea sumei sau plata pretului de pana la 2000 lei, solutia instantei de fond va fi irevocabila.

Mai mult, obiectul cauzei trebuie privit in intregime, prin insumarea tuturor capetelor principale si accesorii. Astfel, daca din insumarea capetelor principale si accesorii rezulta o creanta ce depaseste 2000 lei, hotararea se va putea ataca cu recurs.

De asemenea, forma initiala a Legii nr. 202/2010 prevedea ca judecarea tuturor plangerilor contraventionale sa aiba loc in prima si ultima instanta la judecatorii.

Fata de pozitia retincenta a instantelor si fata de efectele grave pe care le pot produce asupra celui sanctionat contraventional anumite tipuri de sanctiuni, cum ar fi, de exemplu, cele in materie vamala sau in cazul unor sanctiuni aplicate de garda financiara, legiuitorul a ales, in cele din urm,a o cale de mijloc, prevazand ca se judeca in prima si ultima instanta plangerile contraventionale la judecatorii doar in anumite situatii.

Astfel, s-a introdus art. 118 alin. 31 in O.G. nr. 195/2002 privind circulatia pe drumurile publice [4], care prevede ca ”hotararea judecatoreasca prin care judecatoria solutioneaza plangerea e definitiva si irevocabila”.

De asemenea, plangerea suspenda executarea de la data formularii sale si pana la data pronuntarii hotararii judecatoresti, iar dupa pronuntarea acesteia, in termen de 15 zile, in cazul respingerii plangerii, contravenientul este obligat sa se prezinte la serviciul de politie rutiera pentru a preda permisul de conducere.

De asemenea, in cazul faptelor contraventionale sanctionate in baza Legii nr. 61/1991 pentru sanctionarea faptelor de incalcare a unor norme de convietuire sociala, a ordinii si linistii publice [5], art. 9 se modifica si prevede ca: ”hotararea judecatoreasca prin care judecatoria solutioneaza plangerea e definitiva si irevocabila”.

Rezulta deci ca doar in cazul contraventiilor care vizeaza circulatia pe drumurile publice si incalcarea unor norme de convietuire sociala instantele vor judeca in prima si ultima instanta plangerile contraventionale; in celelalte situatii se mentine calea de atac a recursului in conditiile art. 34 alin. 2, modificat, din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor [6], in 15 zile de la comunicare la sectia de contencios administrativ a tribunalului, iar motivarea recursului nu este obligatorie, motivele putand fi sustinute si oral in fata instantei, iar recursul suspenda executarea.

De asemenea, tot legat de hotararile judecatoresti irevocabile, noua lege abroga art. III din O.G. nr. 212/2008 pentru modificarea si completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru [7] prin care se prevedea comunicarea hotararile judecatoresti irevocabile partilor, astfel incat de la data in vigoare a noii legi, ele nu se vor mai comunica partilor.

C. Limitele judecarii apelului si recursului

In cazul judecarii apelului, art. 297 alin. 1 C. pr. civ. se schimba in mod substantial; astfel, daca instanta de apel constata ca solutia s-a dat fara a se intra in judecarea fondului sau  judecarea fondului s-a facut in lipsa partii care nu a fost legal citata, instanta de apel anuleaza hotararea atacata si va judeca cererea evocand fondul, spre deosebire de textul anterior in care instanta desfiinta hotararea si trimitea cauza spre rejudecare.

In consecinta, regula este apelul devolutiv si, implicit, o noua judecata pe fond in apel in caz de lipsa de procedura sau o judecata pe exceptii care nu presupune intrarea pe fondul cauzei.

Cu titlu exceptional insa acest articol, in teza a II-a, prevede ca atunci cand prima instanta  a judecat cauza fara a intra in judecarea fondului se va putea trimite cauza spre rejudecare o singura data, insa numai daca partile solicita in mod expres luarea acestei masuri in cererea de apel sau intampinare.

Rezulta deci ca trimiterea spre rejudecare nu mai este permisa din oficiu instantei, ci numai daca oricare dintre parti o cere, iar prin acest gest isi asuma o durata mai prelungita a procedurilor judiciare.

Aceeasi este situatia si atunci cand se judeca fara citarea legala a unei parti in primul ciclu procesual si partile cer expres trimiterea cauzei spre rejudecare.

Trimiterea spre rejudecare se va putea face insa doar o singura data, iar instanta de fond trebuie sa respecte dezlegarea data problemei de drept de catre instanta de control judiciar, dar si necesitatea administrarii unor noi probe, atunci cand se prevede expres in considerentele hotararii de casare.

Astfel, daca instanta de apel va constata ca in mod eronat instanta de fond a admis exceptia lipsei calitatii procesuale active sau pasive sau exceptia tardivitatii sau a prescriptiei si se impune judecarea in fond a cauzei, cu ocazia rejudecarii, instanta de fond, dupa trimitere spre rejudecare, nu va mai pune in discutie din nou aceste exceptii, deoarece acestea sunt aspecte de drept ce au fost dezlegate si solutionate irevocabil. La fel, atunci cand instanta de control judiciar considera ca se impune efectuarea unei expertize, instanta de fond o va dispune chiar impotriva vointei partilor, fiind tinuta de obligatia de a respecta hotararea de casare.

In principiu insa instanta de apel este obligata sa rejudece ea insasi pe fond intreaga cauza ca instanta devolutiva si doar cu caracter exceptional si la cerere, sa trimita spre rejudecare.

De asemenea nu se va mai putea casa o hotarare nici cu trimitere si nici cu retinere pentru lipsa de rol activ a judecatorului in solutionarea cauzei.

In cazul recursului, art. 304 pct. 3 C. pr. civ. este modificat in sensul ca necompetenta instanta de fond nu este motiv de recurs decat in cazul incalcarii unei competente de ordine publica, ce s-a invocat in conditiile legii.

Deci nu este vorba aici de invocarea necompetentei de ordine publica pentru prima data in cererea de recurs, ci de o exceptie de necompetenta de ordine publica, invocata pana la data inceperii dezbaterii asupra fondului, si pe care instanta a respins-o in mod neintemeiat.

Casarea cu trimitere spre rejudecare si in situatia recursului se va putea face doar o singura data atunci cand cererea s-a solutionat fara a se evoca fondul sau in lipsa partii, nelegal citate atat la administrarea probelor cat si la dezbaterea fondului, sau in cazul casarii pentru lipsa de competenta. Dar, la o noua casare, instanta de recurs este cea care va rejudeca cauza in fond, fara a mai putea trimite din nou spre rejudecare. Mai mult, se pot administra orice probe in recurs, potrivit art. 315 alin. 31 C. pr. civ., nou introdus; totusi, aceasta prevedere trebuie coroborata cu art. 305 din acelasi cod care prevede ca in fata instante de recurs se poate administra doar proba cu inscrisuri si interpretata in sensul ca pentru judecarea recursului se vor administra doar insrisuri, insa, dupa admiterea recursului, se va trece la judecarea fondului si se vor putea administra orice probe. Aceasta prevedere pune insa sub semnul intrebarii caracterul de cale de atac extraordinara a recursului, astfel incat, practic, in afara de motivele de casare strict si limitativ prevazute de lege, nu mai exista o alta diferenta intre apel si recurs in materie civila, ambele instante devenind devolutive in caz de casare cu retinere.

III. Norme privind executarea silita

Art. 373 alin. 1 C. pr. civ., in noua sa forma, extinde competenta executorilor judecatoresti de a pune in executare hotarari judecatoresti, de la nivelul judecatoriei, la nivelul intregii curti de apel unde urmeaza sa se faca executarea sau, in cazul bunurilor, a curtii de apel in raza caruia se afla bunul.

Cat priveste competenta instantei de executare, se introduce un nou alin. 3 la art. 373 C. pr. civ., care da in competenta acesteia cererea de incuviintare a executarii silite, contestatia la executare si orice alte incidente aparute in cursul executarii silite, in afata acelora care sunt date prin lege in competenta altor instante.

De asemenea, noua lege prevede un terme de 5 zile de la inregistrarea cererii de punere in executare a hotararii, in care executorul judecatoresc trebuie sa solicite instantei incuviintarea executarii silite.

Noua lege acopera lacunele legii anterioare, fiind clara in privinta procedurii incuviintarii executarii silite a titlului executoriu; astfel, art. 3731 alin. 2 C. pr. civ. prevede ca incuviintare se face o singura data, in camera de consiliu, fara citarea partilor, in cel mult 7 zile de la inregistrarea cererii.

Mai mult, se prevad clar si motivele pentru care instanta va putea respinge o asemenea cerere, si anume:
– neinvestirea titlului cu formula executorie;
– creanta nu este certa, lichida si exigibila;
– titlul cuprinde dispozitii ce nu se pot aduce la indeplinire prin executare silita;
– exista alte impedimente legale.

Legiuitorul impune in noile reglementari un rol activ si executorului care trebuie sa staruie prin toate mijloacele admise de lege pentru realizarea integrala a creantei debitorului sau. Mai mult, acesta il va putea invita in scris pe debitor pentru a-i cere lamuriri cu privire la veniturile pe care le realizeaza si asupra carora se poate face executarea.

In cazul contestatiei la executare, potrivit noii formulari a art. 402 alin. 1 C. pr. civ.. instanta ce judeca contestatia va cere de indata executorului copia certificata a dosarului executional, astfel incat aceasta sa existe la dispozitia instantei la primul termen. Aceasta masura era insa luata si pana acum de multe complete de judecata prin rezolutie.

O prevedere inedita este art. 5781 C. pr. civ., care interzice evacuarea persoanelor intre 1 decembrie si 1 martie a anului urmator, fiind exceptate situatiile in care creditorul face dovada ca, in sensul dispozitiilor legislatiei locative, el si familia sa nu au la dispozitie o locuinta corespunzatoare ori daca debitorul si familia sa au o alta locuinta in care s-ar putea muta. Dispozitia nu se aplica in cazul celor ce au ocupat locuinta pe cai de fapt, fara nici un drept, sau cei care au fost evacuati pentru ca au pus in pericol relatiile de convietuire.

Se pune intrebarea al cui interes legitim se protejeaza prin aceasta limitare adusa dreptului de proprietate? Ce responsabilitate are o persoana fizica privata fata de o alta persoana fizica care nu si-a achitat chiria si acum ocupa fara titlul imobilul celuilalt? Sa fie oare o masura de protectie sociala a statului suportata de particulari? Apoi, nu se clarifica cand, cum si in fata cui trebuie sa se dovedeasca si de catre cine, ca debitorul mai are alt imobil in care sa se mute daca e evacuat sau ca creditorul nu are alt imobil in proprietate in care sa locuiasca, mai ales ca articolul este incident in cadrul procedurii de executare silita.

IV. Divortul

Art. 6131 C. pr. civ., modificat, coroborat cu art. 38 C. fam., modificat, consacra divortul prin acord, indiferent de durata casatoriei sau daca exista sau nu copii rezultati din casatorie.

Initial, instanta va verifica acordul partilor care trebuie sa semneze cererea, apoi va stabili termen in camera de consiliu pentru judecarea cererii.

Art. 6131 C. pr. civ, modificat, face trimitere la primirea cererii de divort prin acord de catre instanta, spre deosebire de art. 613 nemodificat, care reglementeaza primirea cererii de divort de catre presedintele instantei.

Rezulta deci ca, potrivit noii reglementari, cererile de divort se primesc in continuare de presedintele instantei, cu exceptia cererilor de divort prin acord ,care se vor repartiza aleatoriu. Exista insa o neconcordanta, deoarece textul de lege prevede ca judecatorul, primind cererea, va fixa termen in camera de consiliu, insa el nu poate primi cererea decat printr-o repartizare aleatorie, care presupune deja prin sine acordarea unui termen. Un alt termen in camera de consiliu presupune eventual o preschimbare a primului termen acordat la repartizare aleatorie.

Desi in reglementarea anterioara a divortului procedura camerei de consiliu era o exceptie in anumite conditii cand instanta considera oportun, acum in materia divortului prin acord camera de consiliu la divort devine o regula la divortul prin acord, chiar daca exista minori rezultati din casatorie.

De asemenea, in caz de acord, casatoria se va desface prin divort fara a se adminstra probe pe motivele de divort, chiar daca exista copii rezultati din casatorie. In acest caz casatoria nu se va putea desface din vina uneia sau alteia dintre parti. Nu se va putea pronunta divortul prin acord daca o parte e pusa sub interdictie, in mod logic un acord al unui interzis nefiind valabil din punct de vedere juridic.

Divortul prin mediere se poate recomanda de instanta, insa nu este obligatorie prezentarea la mediator decat daca partile accepta propunerea instantei.

Divortul prin acord in cazul in care nu exista minori rezultati din casatorie se va putea pronunta si prin notar public sau ofiterul de stare civila de la locul casatoriei sau a locuintei comune.

Refuzul ofiterului de stare civila sau al notarului public de a desface casatoria nu poate fi atacat, dar partile pot depune o cerere de divort la instanta si pot solicita despagubiri pentru refuzul abuziv al ofiterului de stare civila sau al notarului de a desface casatoria.

Casatoria se considera desfacuta cand hotararea de divort ramane irevocabila sau, dupa caz, cand se elibereaza certificatul de divort de notarul public sau ofiterul de stare civila, iar fata de cel de-al treilea de la data la care s-a facut mentiunea pe marginea actelor de stare civila.

V. MEDIEREA

Pe langa dispozitiile generale cuprinse in legea speciala a medierii si care impun judecatorului si organelor judiciare, in general, obligatia de a informa partile cu privire la avantajele medierii si de a le recomanda sa recurga la mediere, Legea nr. 202/2010 aduce o completare utila Codului de procedura civila, ajutand partile si instanta sa concretizeze aceasta obligatie generala de informare.

Astfel, este mult mai util ca aceasta obligatie generala sa fie indeplinita de instanta odata cu comunicarea citatiei printr-o rubrica distincta in interiorul acesteia, prin care partile sa fie informate inca inainte de primul termen de judecata, ca pot solutiona litigiul dedus judecatii si prin mediere. Se poate astfel economisi un timp pretios in cadrul dezbaterilor. In egala masura, existenta unor afise informative si a tabloului mediatorilor ce se expune in instanta, sunt si ele elemente utile ale indeplinirii acestei obligatii de informare.

Legea nr. 202/2010 concretizeaza in materie civila obligatia generala de informare a judecatorului si prevede, in art. 6141 C. pr. civ., nou introdus, ca instanta de fond va insista ca divortul sa se solutioneze prin intelegerea partilor. In acest sens instanta va recomanda medierea, iar daca partile o accepta, acestea se vor prezenta la mediator in vederea  informarii cu privire la avantajele acesteia.

Avantajul sedintei de informare este ca se presteaza practic un serviciu gratiut din partea mediatorului, iar partea nu pierde absolut nimic prezentandu-se la mediator. Ulterior, in urma sedintei de informare, partile vor decide daca accepta sau nu solutionarea divortului prin mediere.

Rezulta deci ca spre deosebire de reglementarea anterioara in care divortul prin acord si implicit prin mediere era posibil doar in cazuri limitate, cand nu existau minori rezultati din casatorie si cand partile erau casatorite de un an, acum practic divortul prin acord si implicit prin mediere este posibil ori de cate ori sotii se inteleg ca nu mai pot continua traiul in comun. Nu se mai impun motive temeinice, lasate la aprecierea instantei, si nici macar probe nu se vor mai administra cu privire la motivele de divort, daca partile se inteleg asupra divortului.

Dupa ce partile se prezinta la sedinta de informare, la urmatorul termen de judecata vor depune la dosar procesul-verbal intocmit de mediator cu ocazia sedintei de informare.

Medierea poate opera insa cu succes si in materie comerciala unde, potrivit art. 7201 alin. 1 C. pr. civ., modificat, inainte de introducerea cererii de chemare in judecata partile vor incerca solutionarea litigiului fie prin mediere, fie prin conciliere directa, legiuitorul oferindu-le o alternativa intre cele doua institutii.

In cazul medierii insa legiuitorul prevede ca termenul de prescriptie a dreptului la actiune pentru dreptul litigios supus medierii se suspenda pe durata acestei proceduri, dar nu mai mult de 3 luni de la inceperea ei.

In orice alt tip de litigiu care se poate solutiona pe calea medierii, judecatorul, potrivit art. 131 alin. 2 C. pr. civ., in virtutea rolului sau activ poate invita partile sa participe la o sedinta de mediere. Mai mult, daca natura litigiului o impune, judecatorul poate insista si recomanda chiar partilor sa recurga la mediere, in orice faza a litigiului, evidentiind avantajele unei asemenea solutii. Desigur, medierea nu este obligatorie, insa, daca in conditiile alin. 1 si 2, partile se impaca, instanta va constata invoiala lor in conditiile art. 271-273 C. pr. civ.

In cazul litigiilor comerciale solutionate prin mediere potrivit art. 7207 alin. final, intelegerea partilor se consemneaza intr-o hotarare irevocabila si executorie.

VI. NORME TRANZITORII

Regula generala in materia normelor de procedura este aceea ca ele sunt de imediata aplicabilitate, cu exceptia situatiilor in care in insasi cuprinsul legii nu se reglementeaza altfel.

Ca regula generala, potrivit art. XXVIII, legea intra in vigoare la 30 de zile de la publicarea ei in Monitorul Oficial al Romaniei, cu exceptia normelor privind divortul pe cale administrativa si notariala, care vor intra in vigoare la 60 de zile de la publicarea in Monitorul Oficial.

Exista insa si dispozitii speciale; astfel, potrivit art. XXII, procesele in materie civila in curs de judecata la data schimbarii competentei instantelor legal investite vor continua sa fie judecate de acele instante. In caz de desfiintare, anulare sau casare cu trimitere spre rejudecare se vor aplica insa dispozitiile prezentei legi.

Este vorba in acest articol exclusiv de normele care reglementeaza in materie de competenta, nu si de celelalte norme de procedura. Mai mult, daca hotararea este pronuntata in fond dupa intrarea in vigoare a noii legi, caile de atac vor fi cele prevazute de aceasta si nu de vechea lege sub care s-a judecat.

De asemenea, in alin. 2 al art. XXII, legiuitorul enumera acele articole care se vor aplica numai proceselor, cererilor si sesizarilor formulate dupa intrarea in vigoare a noii legi, respectiv art. 20, art. 105 alin. 1, art. 129 alin. 5 si 51, art. 136, art. 158 alin. 3, art. 159, art. 1591, art. 2812, art. 297 alin. 1, art. 304 pct. 3, art. 312 alin. 61, art. 315 alin. 31, precum si art. 329-3307 C. pr. civ.

Per a contrario, toate celelalte modificari se vor aplica la 30 de zile de la publicarea in Monitorul Oficial a legii.

Astfel, intra in vigoare de la aceasta data dispozitiile art. 11 care prevad ca judecatoriile judeca in prima si ultima instanta procesele si cererile privind creante avand ca obiect sume de bani pana la 2000 lei inclusiv. La fel in materia plangerilor contraventionale intemeiate pe dispozitiile Legii nr. 195/2002, precum si ale Legii nr. 61/1991, hotararile vor ramane irevocabile daca se pronunta la 30 de zile de la publicarea legii, adica dupa intrarea in vigoare a acesteia.

La fel si normele privind continutul citatiei si posibilitatea citarii partilor prin telefon, fax email sau termenul in cunostinta la preluarea citatiei, personal sau prin reprezentant legal sau conventional; in acest ultim caz insa trebuie avuta in vedere data preluarii citatie de catre parte, iar aceasta data trebuie sa fie ulterioara intrarii in vigoare a legii, pentru a se putea prezuma termenul in cunostinta.

La fel intra in vigoare si dispozitiile ce reglementeaza procedura de preschimbare a termenului de judecata; astfel, daca la data stabilita de instanta pentru judecarea cererii era intrata in vigoare Legea nr. 202/2010, cererea se va putea judeca fara citarea partilor in camera de consiliu.

In aceleasi conditii intra in vigoare si dispozitiile care reglementeaza termenul in care se poate invoca lipsa procedurile prealabile si posibilitatea instantei de a solicita si din oficiu partilor sa faca dovada verificarii registrelor de succesiuni ale notarilor publici.

Intra in vigoare si dispozitiile ce reglementeaza medierea si obligatia judecatorului de a insista ca partile sa solutioneze litigiul pe cale amibila, precum si dispozitiile art. 201 care permit instantei sa cheme expertul in camera de consiliu pentru a solicita lamuriri, dar si procedura in materie de incuviintare a executarii silite, cu exceptia dispozitiilor privind competenta extinsa a executorilor judecatoresti.

Mai intra in vigoare si dispozitiile ce privesc interdictia evacuarii persoanelor intre 1 decembrie si 1 martie anul urmator, cele care reglementeaza divortul prin acord indiferent daca exista sau nu  minori rezultati din casatorie si indiferent de durata casatoriei si cele care dau posibilitatea partilor ca in materie comerciala sa incerce solutionarea procesului, inainte de a apela la instanta, prin mediere sau conciliere directa.

In ceea ce priveste insa dispozitiile care reglementeaza obligatia instantei de a-si verifica din oficiu competenta si de a se pronunta asupra acesteia, limitele casarii cu trimitere spre rejudecare in apel sau in recurs sau casarea cu retinere dupa judecarea apelului sau recursului, interdictia de a mai solicita stramutarea pentru aceleasi motive, interdictia invocarii in caile de atac a omisiunii instantei de a ordona probe din oficiu, interdictia de a solicita indreptarea, lamurirea dispozitivului, inlaturarea dispozitiilor potrivnice sau completarea hotararii pe calea apelului sau recursului, acestea sunt dispozitii noi care se vor aplica doar cererilor formulate dupa intrarea in vigoare a legii.

VII. CONCLUZII

Legea nr. 202/2010, desi are anumite parti bune, nu este nici pe departe promotorul unei mari reforme in justitie, iar articolul care permite judecarea cauzelor de la o zi la alta ramane o iluzie amara pentru cei care sunt implicati in actul de justitie. Exista insa si avantaje cum ar fi folosirea in procedura de citare a mijloacele de comunicare moderne, fax, telefon, email, termenul in cunostinta la preluarea citatiei personal sau prin reprezentant legal sau conventional, procedura preschimbarii termenului fara citarea partilor, accesul instantei la bazele de date ale institutiilor si autoritatilor publice, caracterul devolutiv al apelului, limitarea casarilor cu trimitere spre rejudecare la una singura si numai la anumite situatii si numai atunci cand partile o cer, divortul prin acord chiar si in situatia existentei unor minori rezultati din casatorie, incurajarea medierii, aspecte care, daca sunt aplicate corect, vor atrage cu siguranta o reducere a timpului in care se judeca cauzele.

Este insa doar un mic pas inainte care, daca nu este urmat si de altii, dar si de investii in personalalul auxiliar, spatii si actualizarea schemei de judecatori la nevoile actuale, va ramane nesemnificativ raportat la problemele reale si majore cu care se confrunta in continuare sistemul judiciar.

[1] Legea nr. 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010.

[2] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 92 din 16 mai 1995.

[3] Republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 743 din 2 noiembrie 2009.

[4] Republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 670 din 3 august 2006.

[5] Republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 387 din 18 august 2000.

[6] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001.

[7] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 837 din 12 decembrie 2008.

Reclame

10 comentarii

Din categoria Uncategorized

Vulnerabilitati ale judecatorilor. Viata privata

 

Într-o cauza Company y Diez de Revenga et Lopez Galiacho Perona c Spaniei -2000, Curtea Europeana de Justitie a acceptat si a mentinut argumentatia instantelor nationale spaniole care au considerat ca în fapt exista o încalcare flagranta a dreptului la viata privata si ca dreptul la informare al publicului nu poate fi invocat pentru a justifica aceasta încalcare. Instantele nationale, mai exact Tribunalul Constitutional spaniol a apreciat ca în conformitate cu legislatia interna o ingerinta în dreptul la viata privata poate fi acceptata numai daca exprima adevarul si daca se refera la circumstante de importanta publica. Latura publica nu se întinde si asupra vietii sentimentale a persoanelor publice deci nu exista nici o justificare pentru a furniza publicului informatii ce tin strict de viata privata a persoanei, mai mult este inadmisibil ca aceste relatari sa îmbrace un caracter injurios si ofensator, asa cum s-a întamplat în cauza.

 

Sunt un adept fervent al ideii ca viata privata este acel spatiu intim al individului in care nimeni, dar absolut nimeni nu are voie sa patrunda, daca nu este invitat. Indiferent cine este omul care suscita interesul presei la un moment dat, fie ca este vorba despre persoana publica sau privata, vedeta de cinema sau un om  necunoscut publicului larg, persoana cu functie importanta in Parlament, Guvern, in Justitie sau un  contabil la o societate comerciala, nu se poate dovedi un interes public, legitim, serios si justificat care sa permita publicului larg sa exercite un fel de voyorism pe gaura cheii in spatiul privat, in casa, familia, intimitatea omului ce exercita o profesie, oricare ar fi aceasta.

Un judecator este o fiinta a carui credibilitate se cladeste pe imaginea sa de integritate, independenta si impartialitate. Un justitiabil trebuie sa vina la instanta cu convingerea ca judecatorul este sabia dreptatii, care nu se inclina decat pentru a taia nedreptatea din temelii, intemeindu-se pe litera legii si intelegand spiritul ei. Pentru ca hotararea judecatoreasca sa aiba forta de a convinge omul caruia i se adreseaza ea trebuie sa provita de la un judecator pe care acesta il percepe a fi bun, puternic si drept.De aceea imaginea justitie si a fiecarui judecator este atat de importanta.

Un articol de presa care pune in lumina in mod real sau nu, o vulnerabilitate din viata privata unui judecator ii poate fi ulterior fatala, pentru ca vor exista mereu binevoitori care sa scoata la iveala acele amanunte pentru a-i pata imaginea.

Judecatorii sunt si ei oameni ca toti ceilalti, nu sunt niste roboti perfecti, sufera de boli, de slabiciuni, trec prin crize umane, profesionale sau de cuplu, se casatoresc si divorteaza, adesea doar pentru ca nu mai au timp efectiv pentru familia lor si nu in ultimul rand sunt supusi unor presiuni psihice immense,  care in timp se simt.

Multe din bolile de care ei sufera sunt rezultatul direct al unui ritm de munca infernal si al unui sistem legislativ inconstient, care nu intelege un singur lucru si anume ca nici o lege de accelerare a judecatii nu va putea rezolva lipsa acuta de oameni din sistem, ca mai repede sau mai tarziu faptul ca se judeca pe banda rulanta, contra cronometru, cu termene de motivare pe care daca nu le respecti risti sanctiuni discliplinare, pe care legea le reglementeaza clar, pe scheme de personal injumatatite, va atrage distrugerea fizica si psihica a celor care pun umarul din greu pentru actul de justitie.

Da, uneori judecatorii mai si clacheaza, iar teama de a consulta un psiholog, sau chiar un psihiatru, pentru ca risca ulterior o expunere mediatica, ce atrage decredibilizare, e terifianta si profund injusta.E ca si cum ai stoarce un om pana la ultima picatura de viata iar atunci cand mecanismul s-a defectat, sau da semn de oboseala, te debarasezi de el, lasand omul pe marginea drumului si tot el trebuie sa se simta “vinovat” pentru ca sistemul l-a distrus.

Judecatorii ar trebui sa aiba o siguranta si poate chiar o obligativitate, de a consulta periodic un psiholog, ca un aspect de normalitate, avand in vedere solicitarea neuropsihica la care sunt expusi. Nu este nimeni atat de naiv incat sa creada ca o cauza care vuieste in toata presa despre un influent om politic si care apare relatata in amanunt pe toate posturile TV nu va lasa urme in psihicul unui judecator, poate nu pe moment, dar sigur in timp acel stres acumulat se va revarsa undeva.Dar nu e vorba doar de cauze “cu greutate”, fiecare sedinta de judecata aduce in fata magistratului oameni si problemele lor, cu durere, teama si frunstrare care uneori se revarsa chiar si asupra judecatorului, chiar daca e vorba doar de un divort sau incredintarea minorului, care insa sunt foarte importante pentru cei implicati emotional si a caror viata e pe cale de a se schimba radical.

In egala masura sunt judecatori care si-au sacrificat sau pierdut viata de familie alegand o implicare mult prea serioasa in domeniul profesional.A pune la zid  si a vantura prin presa informatii despre neveste, foste neveste sau si mai grav copiii unor astfel de judecatori este din nou o lovitura sub centura mult prea nedreapta impotriva careia nu se pot apara.

Exista si situatii in care omul judecator are in familie sau in anturajul sau oameni politici sau prieteni vechi din alte domenii de interes, dar acest lucru nu inseama ca el face politica sau afaceri.

Nu putem sa traim sub o cupola de sticla de unde sa iesim doar ca sa judecam dosare cu o puritate exemplara. Trebuie, este chiar obligatoriu, sa traim in mijlocul oamenilor, sa trecem si noi la randul nostru prin incercarile vietii pentru a intelege problemele cu care se confrunta cei ale caror cauze le judecam.

E important sa intelegem ca nu avem voie sa ne atacam unii pe altii in mod gratuit si invocand aspecte ale vietii private care nu au nimic de a face cu felul in care judecam cauzele.Nu este demn, nu este just si face foarte mult rau profesiei noastre si increderii in aceasta.

Este adevarat ca viata privata a judecatorilor nu este zilnic subiect de interes mediatic, ea devine interesanta in general atunci cand judecatorul respectiv are pe rolul sau un dosar cu nume sonore, puternice, percepute a fi influente.Dar un jurnalist, caruia i se serveste pe tava un aspect din viata privata a judecatorului cauzei, aspect ce nu are absolut nici o legatura cu aceasta, trebuie sa se gandeasca foarte bine la efectele pe care le va produce gestul sau si sa se gandeasca cine si in ce scop se foloseste de el si daca merita.

Odata raul facut e greu sa il repari sau sa te aperi.Este adevarat ca CSM are atributii si activitate chiar intensa in apararea reputatiei judecatorilor care au fost balacariti in presa.Dar cine va citi aceste hotarari prin care se admite cererea de aparare a reputatiei, cine mai citeste explicatiile ulteriore, dezmintirile ascunse ulterior la fila 5 intre o reclama la pasta de dinti si o informatie despre vremea in Europa?

Este in interesul nostru, al tuturor, sa avem o magistratura puternica si dreapta, iar slabirea ei din interios, sau din exterior, prin atacuri la viata privata a judecatorului nu fac decat rau atat omului care imbraca roba cat si profesiei pe care acesta o reprezinta.

Transparenta si publicitatea actului de judecata e importanta si e dreptul tuturor cetatenilor, de asemenea judecatorul trebuie sa fie constient ca are o obligatie de rezerva mare in virtutea profesiei pe care o exercita, ca trebuie sa fie un om demn in societate si sa se abtina in public de la orice comportament care i-ar pata nu doar propria imagine dar si pe cea a justitie pe care o reprezinta.Insa judecatorul, ca orice om, are tot dreptul sa isi protejeze viata privata si tot ce tine de spatiul sau intim si daca ne dorim un sistem sanatos cu un judecator curajos si nu terifiat, trebuie sa acceptam cu totii ca sunt locuri in care nu ne este permis sa patrundem daca nu suntem invitati.

6 comentarii

Din categoria atitudine

Alegeri CSM 17 septembrie 2010 primul tur. Dar NOI cu cine votam?

A inceput numaratoarea inversa in cursa alegerilor. Iata ca dupa 6 ani de mandat, CSM se va innoi sau reinnoi total sau partial.

Daca privim numarul celor inscrisi in cursa pentru  un loc in CSM-“garantul independentei justititei”- observam ca lumea nu s-a ingramadit la a-si depune candidatura.Acest lucru denota poate faptul ca judecatorilor le este greu  sa isi asume responsabilitatea unei lupte acerbe pentru a asigura independenta justitiei. Nu e de mirare, intr-un climat politic atat de auster si marcat de conflicte, mai mult sau mai putin deschise cu executivul si chiar cu insusi ministrul justitiei, pe fondul unei legislatii tot mai instabile, in care parlamentul incepe sa dobandeasca incet dar sigur un rol decorativ, exact intr-un moment in care se vor pune in discutie legi cruciale pentru viitorul profesiei, legate de salarizare,raspundere sau practica unitara….

Ce poate promite intr-un asemenea moment un candidat responsabil pentru un viitor CSM fara a  cadea in derizoriu si pentru a ramane credibil?

S-au adunat atat de multe probleme vechi si noi de rezolvat, independenta justitiei a devenit o sintagma complexa si atat de greu de atins pentru judecatorul incarcat de dosare si dezamagiri.Judecatorul- acest OM mandru, cu orgolii profesionale, cu probleme personale ca orice alt om dar cu dedicatie si devotement pentru profesie, fie el tanar sau mai varstnic- s-a simtit atat de des doar un pion angrenat intr-un sistem caruia pur si simplu nu-i pasa de el, incat acum, cand iese din rolul de cenusareasa si se transforma pentru o clipa in regina balului, avand in decizia in mana, va putea actiona….imprevizibil…Cine oare poate sa ii “apere” demnitatea calcata in picioare atat de des?!Prea s-a obisnuit sa nu conteze intr-un mecanism a carui rigiditate frizeaza uneori absurdul.

Dar sa privim in scena.Primul act se joaca curand.E adevarat potrivit hotararii 734 din 09.09.2010 a Plenului CSM, Adunarile Generale convocate pentru alegerile pentru primul tur au fost anulate la 28 de instante si 32 de parchete unde nu a fost depusa nici o candidatura.Tacerea devine uneori un raspuns resemnat la multe semne de intrebare.

Cine a ramas totusi in confruntarea?

Exista pe liste nume sonore, unele si-au dobandit notorietatea ca membrii ai CSM, altii ca judecatori detasati la MJ, altii reprezinta latura revolutionara a sistemului, cei care au pareri despre sistem si probleme lui de ani de zile si le exprima, foarte activi in mediul virtual asa cum s-a spus, sau din contra, judecatori care sunt cunoscuti poate doar de proprii lor colegi, insa acum doresc sa dovedeasca.

E greu sa iesi din anonimat dar e poate si mai greu sa iesi la lupta din sanul CSM pentru un nou mandat.Noile candidaturi ale actualilor  membri CSM, au fost chiar de la inceput contestate, fie prin comunicate de presa, fie prin actiuni in justitie.Inca nu exista un raspuns ferm si pe fondul problemei legat de legalitatea acestora.Privind dispozitia art.51 alin 1 din Legea 317 din 2004 constatam ca “Durata mandatului membrilor alesi ai CSM este de 6 ani, fara posibilitatea reinvestirii”.Textul legii este clar si neechivoc si totusi daca privim data de la care a inceput mandatul actualului CSM si data intrarii in vigoare a acestei prevederi legale, incepe sa se iste o discutie juridica profunda si controvesata, de o subtilitate cruciala, despre aplicarea legii in timp, despre facta praeterita, pendentia si futura iar raspunsul este, la fel ca si votul magistratului…imprevizibil.

Aceeasi problema juridica se ridica si fata de judecatorii detasati la alte autoritati decat instante sau parchete care potrivit art.14 alin 5 din Legea 317/2004 nu pot participa la alegerile membrilor CSM si au aparut discutii si cu privire la mandatele “in curs” ale unor membri CSM, mandate ce nu au implinit inca, privite individual, 6 ani.Aici se ridica problema notiunii de mandat al CSM, daca e unul unitar al intregii institutii sau fiecare membru are dreptul la un mandate de 6 ani, argumente exista si pro si contra.

Deocamdata prin hotararile 5 si 6 din 30 august 2010 Comitetul Electoral Permanent a decis ca nu are competente in a judeca o contestatie impotriva unei candidaturi admise ci doar impotriva candidaturilor respinse, astfel incat contestatiile au fost respinse ca inadmisibile.Rezulta deci ca un raspuns pe fondul problemei nu s-a dat inca si nici  instantele de contencios administrativ nu s-au pronuntat.Sa ramana oara dilema pana la capat si solutionarea ei se fie lasata in mana Senatului, care va valida aceste candidaturi?

E greu sa candidezi din CSM pentru CSM nu doar pentru ca in ultimul an institutia s-a confruntat cu probleme ce ne-au depasit pe toti si era chiar imposibil sa le faci fata pe placul tuturor dar si pentru ca judecatorii trebuie sa rezolve in interiorul lor problema aceasta de legalitate, formarea profesionala cerandu-le sa respecte legea, chiar si atunci cand ea ii incorseteaza, ii leaga fara sa inteleaga prea bine de ce si chiar si atuncit cand ar considera-o nedreapta.Apoi venind din sanul institutiei inseama ca iti doresti sa continui ceea ce ai inceput, inseamna ca ai facut lucruri de care esti mandru pentru judecatorii pe care ii reprezinti iar ei trebuie sa vada, trebuie sa le-o arati.Exista indubitabil personalitati marcante in sanul institutiei, unii chiar au luat pozitie in momente cheie cand demnitatea tuturor depindea de un semn, dar au existat si momente in care tacerea ne-a umilit.Doar de noi depinde cu cine vrem sa continuam acest drum…o singura data la 6 ani votul judecatorului conteaza si e crucial.

De cealalta parte a scenei apar figurile noi si totusi prea bine cunoscute, apar trei judecatori chiar prinsi intr-o echipa ce i-a facut pe oamenii din presa sa ii numeasca la un moment dat “Cei trei muschetari”.Programul lor pentru CSM este unul tentant, demn de romanele de capa si spada,ne spun ca au o echipa puternica pentru un CSM responsabil si promoveaza cinci valori: independenta justitiei, competenta magistratilor, responsabilitatea sistemului,transparenta CSM si respectul cetatenilor.

Suna frumos dezideratele echipei Danilet-Neacsu-Dumbrava, avem nevoie de toate aceste valori si mai ales de promovarea lor in sistem si cu siguranta e adevarat ca un singur membru reformist nu va aduce schimbarea pentru care acestia pledeaza si nu de ieri, de astazi.

Cunoscuta este si figura fostului lider UNJR Dana Garbovan o fiinta care combina intr-un mod fericit militantismul in momentele cheie cu echilibrul si rezerva atat de importante in profesie.Este omul care isi asuma un cuvant ferm atunci cand simte ca se impune.

O persoana inedita la nivelul judecatoriilor este si d-na Ana Maria Puiu.Personal inteleg acuza “tineretii” ce i se aduce dar o dezavuez, tineretea este un avantaj iar daca omul, “in ciuda” varstei, are viziune, puritate, dorinta de bine trebuie lasat sa dovedeasca ceea ce stie si poate, trebuie ascultat cu deschidere lasand ideile sa convinga  si nu varsta biologica.

Desigur mai sunt si altii, nu prea multi, pe care ii cunoastem mai putin, dar care au castigat respectul colegilor de instanta, despre care afirma ca i-au impulsionat sa candideze.Lipsa de notorietate nu trebuie sa fie un dezavantaj, conteaza doar ce vor si mai ales ce sunt capabili sa faca acesti candidati si cu siguranta semnele s-au arata deja in activitatea de pana acum.Ne defineste fiecare cuvant scris, fiecare vorba rostita, fiecare hotarare pronuntata si fiecare actiune finalizata.

Acum depinde de noi, chiar totul depinde de noi, de fiecare in parte.Aceste alegeri ne vor da raspunsul la intrebarea pe cine mandatam sa ne apere independenta?Ne asumam tinerii revolutionari, colegii de langa noi sau pe cei care au fost mandatati si  pana acum?Sau poate o combinatie intre vechi si nou?

E un raspuns cu care vom traii in urmatorii 6 ani, ani ce se prefigureaza a fi grei de aceea avem nevoie de oameni puternici, buni si drepti.Desi presimt ca rezultatul e imprevizibil am incredere in colegii mei judecatori care vor pune totul in balanta in cabina de vot si folosind exercitiul deliberarii, de data aceasta in folosul preofesiei noastre nobile, vor decide ceea ce e cel mai bine pentru noi toti.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Puterea Judecatoreasca – in somnul cel de moarte?

Examenul de admitere la INM din acest an un imens esec, 72 de candidati ramasi pe 200 de locuri si examenul mai continua. A cui e vina? IICJ fara presedinte de aproximativ un an de zile intr-un interimat nesigur si ineficient? Cine raspunde pentru acest refuz prelungit de a da puterii judecatoresti un purtator de stindard? In ce stat de drept isi mai permite cineva sa lase puterea judecatoreasca pe marginea drumului cu roba zdrentuita, cu balanta dezechilibrata, cu ochii legati, orbecaind pe intuneric, fara sprijin, fara respect, fara demnitate….numai pentru ca refuza cu incapatanare sa se supuna?! …

Raportul Comisiei Europene pe Justitie- mai ingrijorator decat vreodata.Se cere respectarea legii la agerile pentru CSM.Sa se teama oare Comisia ca legea o sa fie ignorata sau incalcata, tocmai de cei ce  au menirea sa ne reprezinte pe toti, si pe fiecare in parte, in lupta crancena pentru echilibrarea celor trei puteri? Cum trebuie sa arate, cum trebuie sa gandeasca, sa actioneze, sa FIE, cel care ne va reprezenta in CSM? Grea intrebare si sper din suflet ca votul colegilor mei in saptaman ce urmeaza, sa se indrepte spre oameni care cred in idealurile lor si aceste idealuri se confunda cu ale noastre, in oameni care au puterea si buna credinta de a deveni simboluri respectabile si puternice ale sistemului judiciar.Avem nevoie acum mai mult decat oricand de oameni puternici si buni care sa ne reprezinte.

In jurul justitiei, fie ca ne uitam la ce se intampla la intrarea in INM, fie ca ne uitam la varful ICCJ, sau la CSM domneste un fel de somn de moarte…

Invatamantul juridic universitar romanesc nu este capabil sa furnizeze un absolvent care sa faca fata unui examen greu prin care se verifica nu doar capacitatea de memorare dar si rationamentul juridic, logica juridica.In egala masura cel care isi asuma semnatura pe grila de examen este mult mai aproape de epatare (ma gandesc aici doar la testamentul nuncupativ), de dorinta de a complica o intrebare pana ea ajunge la o subtilitate vecina cu indoiala, decat de realitatea cunostintelor masei de candidati care doresc sa acceada in sistem.Exista un hau, o prapastie intre nivelul de cunostinte si de pregatire de care sunt capabili cei care termina cursurile unei facultati de drept si nivelul exigentelor pentru intrarea la INM.Au fost examene grele cu putini admisi, au fost si examene poate mult prea usoare, e greu sa ajungi la un nivel de exigenta numai bun pentru a furniza sistemului un viitor magistrat competent si integru. Dar a fost nevoie de dezastrul din acest an ca sa fim obligati sa ne aplecam mai bine asupra temei.

Trebuie reevaluat sistemul de examinare, trebuie sa ne gandim mai bine la profilul magistratului pe care il vrem in sistem, la calitatile lui si sa adaptam intregul examen la aceste nevoi.Trebuie sa ne gandim mult mai mult la unde vrem sa ajungem in viitor decat la noi insine, sau la modul in care sa intidem cat mai multe capcane in fata unor iepuri nepriceputi ce alearga speriati prin padure, intr-un labirint de intrebari pe care nu le inteleg, astfel incat n-au nici o sansa sa prinda firul salvator al Ariadnei.E chiar obligatoriu sa-i ajutam, pentru ca daca ei pier pierim si noi, suntem legati unii de altii, ei sunt cei care ne vor continua munca si nu ne e deloc totuna cum vor arata, cum va fii justitia viitorului.

Executivul ne-a bombardat cu un set de legi care mai de care mai importante. Nici nu stii daca sa privesti legea salarizarii care te reduce la grad de secretar de comuna, sau sa te uiti in mica reforma in baza careia vei judeca cauzele de la o zi la alta si vei aprecia asupra duratei proceselor intr-un sistem in care nu poti aprecia nici macar dura unei sedinte de judecata, sa privesti propunerea legislative vizand unificarea practicii judiciare care arunca totul pe umerii ICCJ, controvesata ea insasi pentru propria practica neunitara.

Sistemul te preseaza sa devii judecator stahanovist, sa-ti dublezi, triplezi “norma”, sa rezolvi dosare, repede si eficient, motivate la termen, exemplar si cu o logica imbatabila, sa devii un judecator exemplar care sa interpreteze corect legi neclare ce se bat cap in cap, sa solutionezi cauzele de la o zi la alta, in parc in fata instantei oriunde, doar sa o faci repede si bine, sa faci amendamente la legi cu o gramatica inovatoare plina de “succesuri”, sa te declari multumit si fericit ca poti lucra pe bani mai putini si pentru colegii care pleaca din sistem si sa privesti cu profund respect la hotararea Curtii Constitutionale care  declara ca magistratul are un statut constitutional de care legiuitorul nu se poate atinge daca nu modifica Constitutia, insa acest statut e functional doar dupa pensionare, pentru judecatorii in functie nu exista nici un impediment pentru reducerea salariilor atata timp cat e vorba de siguranta nationala ce trebuie aparata.

Avem nevoie de un sistem puternic si curat de un INM populat de tineri capabili sa duca mai departe aceasta nobila profesie ce o purtam acum cu tristete pe umeri, avem nevoie de practicieni profesori la INM, la instante, care sa insufle incredere si respect tinerelor generatii, avem nevoie de un simbol de integritate la presedentia ICCJ si nu de interimate nesigure, avem nevoie de un CSM puternic si integru care sa ne asigure independenta.

Avem nevoie unii de altii sa scoatem femeia asta legata la ochi din intuneric, sa-i dam o viziune, sa-i echilbram balanta, sa-i stergem colbul strazii si scuipaturile de pe haine si sa o asezam acolo unde ii este locul, intre cele trei puteri ale statului.

Dar puterea ei e puterea noastra, vointa ei e vointa noastra si destinul ei e destinul nostru…

Scrie un comentariu

Din categoria atitudine

CUIELE si ILUZIILE!?

Această pictură de Salvador Dali are la bază o iluzie optică. Dacă te uiţi de aproape vezi o piaţă de sclavi. De departe însă se vede bustul lui Voltaire, cel care spunea că “În general, arta de a guverna constă în capacitatea de a lua cât mai mulţi bani de la o parte de cetăţeni, pentru a o da altora.

Ce legătură au toate acestea cu colapsul financiar în care suntem?Cu cuiele, pe care mai ieri o distinsă şi curajoasă colegă, ne spunea că ni le batem in talpă?

In aparentă niciuna, la fel cum nici magistraţii nu au nici o legătură cu mişcarea sindicală.  Prezenţa lor într-un loc public,  alături de sindicalişti, nu înseamnă o achiesare la revoltă, decât dacă am accepta forţat că întâlnirea în lift între un viitor justiţiabil şi un judecător, ce îi va judeca cauza, în urma unei repartizări aleatorii, înseamnă o poziţie exprimată doar pentru că şi-au spus bună ziua…

Inţeleg perfect însă dilema magistratului responsabil care nu doreşte implicare şi poziţionare, ştiind că mâine e posibil ca toti ceilalţi să-şi caute dreptatea la instanţa la care el este judecătorul “de caz” .Şi atunci cum se va mai uita în ochii omului cu care a şezut la o masă şi i-a ascultat durerea?Şi o va face pentru că nu are de ales!

Şi totuşi cuiele au fost bătute în talpa ficăruia dintre noi şi acum dacă ne uităm mai bine la chipul lui Voltaiere părintele iluminismului francez, promotorul mişcării liberale,cel care spunea “nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a o spun, nu mai vedem decât piaţa de sclavi cu bătrâni şi femei privind uimiţi în jur.De pe o zi pe alta totul s-a prăbuşit, fără semne premonitorii, fără avertismente de genul:”Atenţie cade !”

Acum, când nu sunt bani nici pentru trusoul de nou născuţi şi probabil nici pentru ajutorul de înmormântare, se aşteaptă din partea justiţiei să asigure stabiltate.

Cum să o facă?Ce înseamnă stabilitatea pe care trebuie să o asigure justiţia?

Se aşteaptă de la noi să nu luăm nici o poziţie împotriva crizei care ne afectează direct, să tăcem şi să asigurăm stabilitatea rezolvând dosarele în conformitate cu legea? Cu care lege?Legea nouă?Cu Constituţia?Cu practica CEDO sau CEJ?

Sper din suflet să nu ni se spună într-o bună zi şi cum să le rezolvăm pentru că atunci totul e pierdut.

Da e criză, însăşi justiţia e în criză şi mulţi au contribuit din plin la asta.Sper să strângem rândurile cu toţii şi mă refer aici la instanţe prin adunările generale şi la CSM să facem ceea ce trebuie făcut.Nu e loc pentru lupte interne şi orgolii acum.

Pe lângă munca de zi cu zi din sălile de judecată, pe lângă dosarele pe care trebuie să le soluţionăm cu integritate şi imparţialitate, suntem şi trebuie să înţelegem asta, o putere a statului la care oamenii se uită şi aşteaptă de la ea soluţii.Nu avem dreptul să ne pronunţăm în mod anticipat pe legalitatea măsurilor nici măcar pe constituţionalitatea lor, însă avem tot dreptul şi chiar obligaţia să căutăm şi să găsim soluţii la tot ce ne afectează munca şi profesia.

Da, ne-au bătut cuie în talpă şi doare, le-am scos şi vom umbla aşa schiopătând ceva timp, însă e important să ne revenim cât mai repede să gândim soluţii viabile atât la problemele din sistem cât şi legat de criza financiară pe care noi înşine o traversăm.

De prea mult timp suportăm să ni se arunce pe umeri incompetenţa altora de a soluţiona legal o lipsă acută de personal, de prea mult timp se perpetuează o legislaţie haotică şi inconsecventă, neclară şi contradictorie care ne-a afectat pe toti judecători şi justiţiabili, de prea mult timp avem o procedură rigidă si greoaie care ne impiedică să gestionăm in termen rezonabil un dosar, dar ne obligă să motivăm ca nişte salahori să nu iesim din termen,de prea mult timp suportăm să facem munca celor lipsă şi să soluţionăm tot mai multe dosare spre binele cetaţeanului.

Care bine?Işi poate asuma judecatorul cu mâna pe inimă şi cu conştiinţa curată corectitudinea a zeci de soluţii pronunţate după o şedinţă grea ce se prelungeste până seara sau chiar noaptea? Poate el convinge cu argumente solide şi de bun simţ un justiţiabil cu o hotărâre motivată la 2 noaptea tremurând că ii ies zeci de dosare din termen?Va inţelege oare justitiabilul care şi-a întemeiat cererea pe zeci de pagini şi a umblat ani grei la procese că judecătorul i-a respins acţiunea motivând in trei fraze fără a răspunde la toate durerile sale?Cum să explici unui copil de 11 ani a cărui tată a murit intr-un accident de maşină total nevinovat, că dosarul prin care el cere despăgubiri de la cel vinovat se plimbă de 4 ani pe la parchet si instanţă şi el  nu a primit nici o despagubire, nici măcar o soluţie?Mai trist e că acest copil va creşte cu convingerea că instanţele nu-i pot face dreptate, a aşteptat prea mult.

Sunt solutii la probleme de sistem  dar trebuie legiferate.Medieri obligatorii in cauze simple, proceduri simplificate, administrare de probatoriu prin avocati si intre doua termene, delegarea unor atribuţii pur formale gen înfiinţare de asociaţii de proprietari către grefieri cu studii superioare, competenţe mai bine impărţite între instanţe de grad diferit, mai puţine cauze cu trei grade de jurisdicţie, limitarea casărilor cu trimitere spre rejudecare.E mult mai importantă o administrare eficienta a sistemului şi asigurarea unui echilibru intre judecatorii de la instanţe diferite din ţară, din aceeasi instanta si dintre secţiile aceleiaşi instanţe, decât să ne aşteptăm să ne intre oamenii de-a valma în sistem. Desigur deficitul  e mare, însa asta nu poate justifica nici un fel de rabat de la calitatea profesională şi morală care trebuie să fie cea mai ridicată între magistraţi, pentru că în cazul abdicării de la aceste standarde pentru acoperirea golurilor, efectele sunt fatale atât pentru justiţiabili cât si pentru independenţa şi integritatea justiţiei.

Sunt soluţii şi pentru criza financiară şi ele trebuie tratate şi rezolvate cu consultarea puterii judecătoreşti şi ţinând cont de specificul acestei activităţi şi de importanţa ei.

Cum poţi aştepta ca justiţia să asigure stabilitatea în plină criză a statutului atunci când nu faci nimic să îi consolidezi puterea şi respectul în autoritatea, pe care trebuie să se fundamenteze această putere?Cum să asigure justiţia echilibrul fără să fie consultată  cu privire la problemele proprii de organizare şi finanţare?

Sunt întrebări legate de criza financiară la care nu s-au primit răspunsuri.De exemplu de ce s-a ales reducerea salariilor şi nu a fondului de salarii într-un domeniu care se luptă deja cu un imens deficit şi care îi poate afecta funcţionarea.De ce să nu reduci banii din fondul de salarii alocaţi unor posturi neocupate, bani pe care oricum nu îi ia nimeni, deşi ei s-ar cuvenii judecătorilor care muncesc dublu sau triplu, şi reduci efectiv salariile?De ce nu se readuc banii rezultaţi din taxe de timbru la instanţele care prin munca lor “îi produc” şi se duc la autorităţile locale fără ca acestea să aibă vreo minimă contribuţie în acest sens?De ce nu se fac nişte evaluări clare legate de cât “produc” şi cât consumă efectiv instanţele şi cât “ajutor” au nevoie de la stat, cât consumă aparatul ministerului de justiţie şi mai ales pentru ce şi cât consumă instanţele şi pentru ce?Dacă tot ne raliem la economia asta de piaţă, ale cărei reguli nu ni se pot aplica prin natura funcţiei şi totuşi ni se aplică şi dacă tot se fac comparaţii de-o vreme bună între noi şi ceilaţi bugetari să se compare cât au consumat alte ministere, gen ministerul de finanţe şi pentru ce, de la buger şi cât a revenit din bugetul ministerului de justiţie la instanţe.Şi încă o întrebare de ce s-a respins “Pactul pentru justiţie” care a trecut în unanimitate prin comisii că nici azi un am inteles?E putin ciudat să ignori total prin lipsă de qvorum şi lipsă de explicaţii eforturile justiţiei de a asigura echilibrul între puteri şi acum să te agăţi de ea, ca de o ancoră când vaporul se scufundă. Dar ce am făcut noi să păstrăm integritatea şi puterea acestei puteri a statului pe care ne bazăm acum să ne salveze de haos?

Situaţia e gravă, e foarte gravă şi necesită din partea justiţiei o reacţie.Trebuie să luăm măsuri fără teama de a fi acuzaţi de parţialitate si acte politice.A face politică înseamnă a suţine un partid sau un om politic ceea ce e exclus pentru un judecător.Insă a milita pentru o justiţie mai bună, mai curată, mai eficientă, mai echilibrată, mai bine organizată şi protejată financiar e o obligaţie a magistratului, e o asumare a rolului său social, unul dintre cele mai importante, acela de a asigura respectarea suprematiei legii, singura căreia i se supune iar pentru această supremaţie trebuie să luptăm cu toţii.Da, dacă trebuie judecătorul are obligaţia să meargă în Parlament, la Ministerul de Justiţie sau la Comisia Europeană cu legea în mână şi să ceară tuturor respectarea ei, să propună şi să să ceară soluţii legale şi eficiente în timp de criză generalizată.

Altfel nu asigurăm stabilitatea, nu facem decât să ne uităm la piaţa de sclavi închipuindu-ne că îl vedem pe Voltaiere şi asta nu e justiţie ci doar o  iluzie optică.

Dar eu cred că putem mai mult, putem scoate cuiele acelea din talpă, putem renunţa la iluzii, putem porni onorabil pe un drum ingust, greu dar curat, doar cu cerul înstelat deasupra şi cu legea morală din noi, tinând în mâna legea pe care am jurat să o apărăm mai presus de orice şi oricine.

Avem nevoie de o reacţie unitară, echilibrată şi eficientă, avem nevoie să propunem soluţii de ieşire din criză măcar în ceea ce ne priveşte, deoarece o justiţie aflată în criză nu poate gestiona o criză atât de mare a statului.Nu ne putem baza doar pe “doctoriile” altora gândite fără consultarea noastră deoarece în lipsa unui diagnostic corect ele în loc să ne însănătoşească ne vor agrava starea .Vorba aceluiaşi Voltaiere ” Doctorii prescriu medicamente despre care ştiu foarte puţin ca să vindece boli despre care ştiu şi mai puţin, ale unor fiinţe omeneşti despre care nu ştiu nimic.”

Si pentru că ne cunoaştem mai bine slăbiciunile şi durerile trebuie să propunem soluţii şi să facem în aşa fel ca ele să fie ascultate iar celelalte puteri o vor face dacă doresc cu adevărat o ieşire din criză.

Judecător Loreley Mirea

Un comentariu

Din categoria atitudine

Medierea in cauzele civile. Aspecte practice legate de activitatea judecatorului

1. Aspecte preliminare

Din 3 martie 2010 au intrat in vigoare dispozitiile art. 6 din Legea nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator [1], asa cum a fost modificata prin Legea nr. 370/2009 [2] si care prevede ca: Organele judiciare si arbitrale, precum si alte autoritati cu atributii jurisdictionale informeaza partile asupra posibilitatii si a avantajelor folosirii procedurii medierii si le indruma sa recurga la aceasta cale pentru solutionarea conflictelor dintre ele.”

Formularea anterioara a textului viza doar posibilitatea organelor judiciare de a face o asemenea informare in timp ce din 3 martie 2010 aceasta posibilitate a devenit o obligatie, inclusiv pentru judecatori. Legea nu prevede sanctiuni pentru neindeplinirea acestei obligatii, insa daca se constientizeaza faptul ca medierea a facut parte in anii 2005-2007 din Strategia de reforma a sistemul judiciar, fiind gandita ca o modalitate de reducere a activitatii instantelor si implicit de degrevare a judecatorului de volumul de munca, va fi mai usor de inteles ca aceasta obligatie este instituita in avantajul judecatorilor, ajutandu-i sa-si eficientizeze munca si sa transfere in sarcina partilor, asistate de mediatori, solutionarea acelor probleme litigioase asupra carora legea le permite sa decida ele insele.

2. Obligatia de informare

Obligatia de informare instituita de art. 6 din Legea medierii comporta trei aspecte:

a. informarea asupra posibilitatii recurgerii la mediere, acest lucru insemnand de fapt ca judecatorul va comunica partilor faptul ca pentru solutionarea cauzei cu care au sesizat instanta exista si o alta cale si anume medierea;

b. prezentarea avantajelor folosirii procedurii medierii, aici judecatorul putand atinge pe scurt aspecte legate de celeritatea cauzei, caracterul nepublic al intalnirilor, consfintirea vointei partilor, durata mai redusa a procedurii, posibilitatea restituirii taxei de timbru, caracterul executoriu al hotararii de expedient si posibilitatea unor costuri reduse;

c. indrumarea spre mediere presupune un pas in plus si anume faptul ca judecatorul nu doar informeaza, prezinta avataje, ci chiar indruma spre mediere facand referirea concreta la locul unde mediatorii pot fi gasiti, cum ar fi tabloul mediatorilor expus in instanta sau alte informatii elementare cuprinse in brosuri informative distribuite pe holurile instantei sau lasate intr-un loc vizibil accesibil publicului.

O problema legata de aceasta obligativitatea ar fi aceea a modului in care se poate realiza efectiv la instantele foarte aglomerate, unde judecatorul are de dezbatut un numar mare de cauze pe sedinta, astfel incat sa se asigure un echilibru intre obligatia de a solutiona cu celeritate cauzele aflate pe lista de sedinta si obligatia de informare.

Exista mai multe posibilitati ce pot fi avute in vedere de judecatori, respectiv de instante. O posibilitate care nu ar aduce atingere duratei procedurilor ar fi emiterea citatiilor la toate termenele cu mentiunea expresa, “va recomandam sa apelati la mediere in solutionarea prezentului conflict juridic”, sau orice alta formulare suficient de scurta si concisa care sa informeze justitiabilul cu privire la mediere si sa ii recomande sa apeleze la aceasta [3]. Pe de alta parte, fiecare judecator, in gestionarea propriei sedinte, ar putea face o informare cu caracter general in deschiderea acesteia si de la caz la caz, pe parcursul dezbaterilor, sa recomande periodic medierea in cauzele in care ea este posibila.

Se pune intrebarea daca obligatia judecatorului de a informa justitiabilul, mai mult, de a recomanda medierea, nu aduce o incalcare obligatiei sale de impartialitate?

Impartialitatea este esentiala pentru indeplinirea adecvata a functiei judiciare. Ea priveste nu doar hotararea insasi, ci si intreg procesul prin care se ajunge la aceasta. Ea trebuie sa existe atat in realitate cat si in perspectiva unui observator rezonabil, deoarece daca judecatorul este perceput ca fiind partinitor acest lucru atrage distrugerea increderii in sistemul de justitie. Tocmai de aceea judecatorul trebuie sa-si exercite indatoririle judiciare fara favoruri, subiectivisme si prejudecati. In acest scop judecatorul trebuie sa evite interventiile repetate in desfasurarea procesului civil si comunicarile ex parte, existand riscul de a-si asuma rolul acuzarii sau al apararii, fapt ce ar duce  inevitabil la incalcarea obligatiei de impartialitate [4].

Tocmai datorita importantei obligatiei de impartialitate a judecatorului raspunsul la intrebare nu trebuie bagatelizat. Avocatii si arbitrii ar putea invoca, la un moment dat, o discriminare judiciara atat timp cat doar “mediatorul” se bucura de recomandarea judecatorului, nu si ceilalti profesionisti ai dreptului.

Dilema juridica se poate rezolva adecvat printr-o interpretare si aplicare corecta a legii medierii. Astfel, atat timp cat judecatorul nu recomanda un anume mediator, provenit dintr-o asociatie sau alta, specializat sau nu pe anumite cauze, ci doar indruma partile spre o cale extrajudiciara de rezolvare a conflictului juridic, posibila si preferabila, in principiu, fara a face referire la calitatea profesionala a mediatorului, nu se poate retine o incalcare a obligatiei de impartialitate.

De altfel, tot fara a-si incalca obligatia de impartialitate, ci doar exercitandu-si cu buna credinta obligatia de informare, care este mai accentuata atunci cand partile nu sunt asistate de avocati, judecatorul potrivit art. 129 C. pr. civ. “pune in vedere partilor obligatiile ce le revin, staruie in solutionarea amiabila a cauzei in toate fazele procesuale” si are indatorirea sa staruie prin toate mijloacele legale pentru aplicarea corecta a legii. In aceeasi idee judecatorul va consfinti invoiala partilor printr-o hotarare de expedient ce poate fi data chiar in camera de consiliu de un singur judecator in ziua in care partile se infatiseaza, potrivit art. 271 C. pr. civ.

De asemenea, in materie comerciala, art. 7201 C. pr. civ. obliga partile litigante sa recurga la o conciliere directa anterior sesizarii instantei tot dintr-o ratiune obiectiva de a incerca o solutionare extrajudiciara a litigiului. Mai mult, in situatia in care partile au incheiat o conventie arbitrala, potrivit art. 3433 C. pr. civ., existenta acesteia exclude pentru litigiul care face obiectul ei competenta instantei judecatoresti.

In egala masura, in materia dreptului familiei, in caz de divort, potrivit art. 613 C. pr. civ., presedintele instantei primind cererea are obligatia legala de a da partilor sfaturi de impacare, iar cu privire la capetele accesorii ale divortului judecatorul cauzei va putea lua act de vointa partilor atat timp cat ea nu aduce atingere intereselor superioare ale minorului si nu incalca normele imperative ale legii.

Iata deci ca in materie civila principiul disponibilitatii guverneaza prioritar intregul proces, iar judecatorul are adesea prin lege o obligatie de informare al carei scop este acela de a ajuta partile sa ajunga la o intelegere, iar medierea, ca institutie, nu face decat sa se circumscrie acestei obligatii si, interpretata si aplicata correct, obligatia judecatorului de a informa cu privire la mediere nu va aduce nici o incalcare impartialitatii sale.

Mai mult, pentru a indeparta orice dubiu trebuie retinut faptul ca instrumentele internationale la nivelul Consiliului Europei, impun prin intermendiul Recomandarilor Consiliului Ministrilor nr. (98) 1 privind medierea familiala si nr. (2002) 10 privind medierea in materie civila o obligatie pozitiva a statelor in promovarea si dezvoltarea medierii civile si familiale mai ales prin programe de informare a publicului, dar si prin furnizarea catre public si a persoanelor implicate in procese a informatiilor generale legate de mediere, sa informeze profesionistii implicati in functiile juridice asupra medierii si chiar sa faciliteze recurgerea la medierea internationala [5].

3. Sfera de aplicare a medierii in materia dreptului privat

Care sunt acele cauze in care instanta poate indruma partile spre o mediere? Potrivit enumerarii generice pe care o face art. 2 din Legea medierii, pot fi supuse medierii conflicte civile, comerciale, de familie, in domeniul protectiei consumatorului. Am putea exemplifica aici toate tipurile de pretentii comerciale sau civile, indiferent daca izvorasc dintr-o raspundere civila contractuala sau delictuala sau din raporturi de asigurare, obligatii de a face, partaje succesorale sau de bunuri comune ale sotilor, aspecte accesorii divortului.

In acest domeniu o problema interesanta care incepe sa devina tot mai actuala, poate si pe fondul unei crize economice, este cea a clauzelor abuzive inserate in cotractele de credit bancar. Aici, daca instanta anuleaza o asemenea clauza, ea are o misiunea foarte grea in sensul restabilirii unui echilibru contractual astfel incat nici banca sa nu-si piarda dreptul la garantii pentru creditul acordat, dar nici cocontractantul sa nu fie supus unui abuz contractual si pus in situatia de a nu-si mai putea achita ratele. De aceea medierea in acest caz poate fi ideala.

De asemenea, desi in cazul litigiilor de fond funciar medierea nu este posibila, atunci cand exista un titlu emis si intrat in circuitul civil, a carui anulare presupune obligatoriu interventia instantei; totusi aceasta mediere devine posibila atunci cand autoritatea administrativa si persoana indreptatita la reconstituire sunt in negocieri cu privire la terenul pe care se va reconstitui dreptul de proprietate al celui indreptati, atunci cand nu este posibila reconstituirea pe vechile amplasamente, situatii ce apar des in practica.

Desigur, exista si litigii civile ce nu pot fi supuse medierii. Intra in aceasta categorie actiunile cu privire la drepturile cu caracter strict personal, cum ar fi actiunea in tagada paternitatii, in stabilirea filiatiei fata de tata sau mama, contestarea recunoasterii de paternitate.

Sunt insa si alte tipuri de actiuni ce nu au caracter strict personal si care totusi nu pot fi supuse medierii cum ar fi actiunile ce vizeaza anularea, modificare, completarea, actelor de stare civila, uzucapiunea, plangerea impotriva incheierii de carte funciara, deoarece in aceste actiuni orice intelegere a partilor asupra dreptului litigios nu se va inscrie in actele de stare civila sau in cartile funciare in lipsa unei hotarari pronuntate de instanta de judecata in baza legii.

4. Procedura in fata instantei civile

Dupa ce partile au apelat la mediator si ulterior s-a inchis procedura de mediere prin incheierea unei intelegeri denumita acord de mediere, acestea au posilibitatea, in baza art. 59 din Legea medierii, sa il supuna verificarii notarului public in vederea autentificarii sale (aceasta posibilitate existand atunci cand medierea a inceput inainte de sesizarea instantei), respectiv sa solicite instantei de judecata incuviintarea acordului de mediere (atunci cand medierea a inceput dupa sesizarea instantei). Desigur, atunci cand exista si capete de cerere intrinsec legate de cauze asupra carora doar instanta se poate pronunta, cum este potrivit legislatiei in vigoare cazul divortului cu minori, intotdeauna medierea trebuie consimtita de judecator, pe calea unei hotararii deoarece un divort, nici macar cel prin acord nu poate fi pronuntat, cel putin deocamdata, de notar, ci obligatoriu de instanta de judecata.

Atunci cand partile din proprie initiativa sau la indrumarea instantei isi exprima dorinta de a apela la mediere instanta va suspenda cauza in baza art. 242 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., la cererea acestora, cursul perimarii fiind suspendat timp de 3 luni. Rezulta deci ca termenul gandit in abstract de legiuitor pentru o mediere este de 3 luni, dupa care pasivitatea sau lipsa unei solutii incepe sa devina imputabila partilor.

Daca se realizeaza acordul de mediere, partile vor solicita repunerea cauzei pe rol, care este scutita de taxa judiciara de timbru, si vor solicita instantei sa pronunte o hotarare de expedient, in baza art. 271 C. pr. civ., care sa consfiinteasca invoiala acestora.

Daca instanta va constata ca aceasta intelegere respecta dispozitiile legale, se refera la drepturi de care acestea pot dispune, va pronunta o hotarare de expedient, care, prin derogare de la prevederile  Codului de procedura civila, are valoare de titlu executoriu (art. 63 alin. 3 din Legea medierii).

Desigur, hotararea va putea fi atacata. Exista discutii asupra cai de atac in cazul in care legea prevede un termen special de 30 de zile, cum este in cazul divortului, de exemplu, calea de atac fiind evident recursul, cu atat mai mult cu cat o hotarare atacabila cu apel nu este definitiva si nici executorie. Deocamdata, in practica, pentru a nu se crea combinatii nefericite intre diferite institutii juridice, s-a aplicat termenul de recurs de 15 zile, termen general reglementat de art. 271 C. pr. civ., solutie care insa nu este la adapost de critica daca ne gandim la principiul specialia generalibus derogant, deoarece in materia divortului legea reglementeaza un termen special mai indelungat. De aceea s-ar impune o reglementare expresa pentru evitarea unei practici neunitare.

Totodata, doar la cererea partilor instanta va putea dispune restituirea taxei de timbru ce s-a achitat la investirea instantei (art. 63 alin. 2 din Legea medierii). O asemenea dispozitie ar trebui nuantata in functie de intervalul de timp dupa care partile apeleaza la mediere. Astfel, daca dupa o judecata de 2 sau 3 ani partile reusesc sa realizeze un acord de mediere taxa judiciara de timbru pare justificata fata de toate actele procedurale intreprise in dosar. De lege ferenda s-ar putea reglementa ca restituirea taxei de timbru sa aiba loc daca medierea intervine pana la primul sau cel tarziu la primul termen de judecata, iar pentru celelalte medieri intervenite pe parcurs sa se restituie aceasta taxa doar partial.

De asemenea, trebuie avut in vedere si faptul ca taxa de timbru se va restitui doar cu privire la acele capete ale cererii ce pot fi solutionate efectiv prin mediere, iar nu si pentru cele asupra carora doar instanta se poate pronunta – de exemplu, in cazul divortului cu minori sau in ceea ce priveste acceptarea succesiunii, stabilirea masei succesorale sau a cotelor succesorale.

La fel, consideram ca trebuie nuantata si problema ajutorului public judiciar in material medierii. Astfel, in baza art. 20 din OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar in materie civila [6], daca persoana care indeplineste conditiile prevazute de art. 8 alin. (1) sau alin. (2), (adica cei care au venitul mediu net lunar pe membru de familie sub 500 lei lunar, respective sub 800 lei lunar) dovedeste ca anterior introducerii actiunii a parcurs procedura medierii va beneficia de restituirea onorariului pe care l-a achitat mediatorului. Desigur, aceasta va beneficia si de ajutor public judiciar in fata instantei, ceea ce inseamna o dubla plata, insa justificata de interesul legiuitorul de a indruma la mediere. Aceste dispozitii se aplica chiar si in cazul in care partile au apelat la mediator dupa inaintarea actiunii, dar pana la prima zi de infatisare.

Insa faptul ca legiuitorul nu prevede nici o limitare in privinta acestor sume ar putea da nastere la abuzuri sub forma unor medieri fictive. Totusi, ultima fraza a art. 20 din OUG nr. 51/2008 prevede ca suma la a carei restituire partea are dreptul se stabileste de instanta prin incheiere motivata data in camera de consiliu, fara citarea partilor.

Consideram ca aceste dispozitii pot fi interpretate in sensul ca instanta poate si trebuie sa analizeze temeinicia acordarii sumelor solicitate si sa le limiteze daca se impune mai ales ca este vorba de fondurile statului care se platesc pentru un demers esuat, deoarece medierea nu a reusit. Consideram ca se pot aplica aici prin analogie dispozitiile art. 274 alin. (3) C. pr. civ., care dau posibilitatea judecatorului sa cenzureze onorariul avocatial in functie de valoarea pricinii si munca efectiva indeplinita.

Este insa oarecum paradoxal sa se restituie onorariul unui mediator cand medierea a esuat si sa nu se restituie daca acesta s-a concretizat intr-un acord de mediere De lege ferenda consideram ca ar fi mai util a se reglementa o restituire a acestui onorariu acolo unde medierea a reusit efectiv si eventual o restituire partiala acolo unde a esuat.

De altfel, capcanele acestei reglementari si posibilitatea unor abuzuri precum si necesitatea gasirii unor solutii pentru evitarea si prevenirea acestora a fost relevata deja in literature de specialitate [7].

Cat priveste hotararea de expedient pronuntata de instanta cu ocazia incuviintarii acordului de mediere, aici sunt aplicabile dispozitiile art. 271-273 C. pr. civ. Aceasta este posibila chiar si in camera de consiliu, intr-una din zile, cu un acordul prealabil al judecatorului concretizat printr-o preschimbare de termen decisa in prezenta partilor, fara citare, procedura fiind foarte rapida si simplificata. In aceste conditii o cauza inregistrata pe rolul instantei se poate solutiona practic chiar inainte de primul termen de judecata sau chiar la primul termen prin mediere.

Cat priveste rolul mediatorului el se termina practic dupa semnarea acordului de mediere. Acesta nu poate reprezenta sau asista partile in fata instantei, o asemenea activitate fiindu-i interzisa in baza Legii medierii. Insa, ori de cate ori se incheie un acord de mediere dupa sesizarea instantei el are obligatia de a comunica instantei in scris despre acesta.

Partile se pot prezenta personal sau asistati de avocati in fata instantei solicitand acesteia consimtirea acordului de mediere.

Analizand legalitatea acordului de mediere instanta va verifica cu precadere:

a. daca drepturile la care acest acord se refera sunt drepturi de care partile pot dispune;

b. daca partile sunt titularele acestor drepturi (de exemplu in cazului unui partaj judiciar instanta trebuie sa verifice atat existenta bunului in patrimoniul partilor, calitatea acestora, dar si daca acest acord a fost realizat de catre toti coproprietarii cu respectarea cotelor acestora, iar daca este vorba de un partaj succesoral instanta trebuie sa stabileasca daca succesiunea a fost acceptata in termen si daca s-a respectat prin modalitatea de iesire din indiviziune propusa prin acord cota legala a fiecarei parti, renuntarile in favorem fiind posibile atat timp cat sunt prevazute expres in acordul de mediere, ele fiind de fapt acte de acceptare urmate de transmiterea dreptului);

c. daca acordul imbraca forma prevazuta de lege (de exemplu, in cazul unui partaj de terenuri impunandu-se potrivit legii forma autentica a actului de partaj);

d. daca au fost respectate drepturile persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa (de exemplu, daca intr-un partaj intre minor si unul dintre parinti, minorul a avut numit un curator si a existat dubla incuviintare a curatorului si a autoritatii tutelare pentru incheierea actului de dispozitie).

5. Aspecte specifice ale medierii in dreptul familiei

Medierea in dreptul familiei ridica unele probleme speciale atat in materia divortului, cat si in materia tuturor cererilor accesorii care ii vizeaza pe minori, cum ar fi cererile privind incredintarea minorului, pensia de intretinere, programul de relatii personale cu minorul, cu privire la care, desi partile pot realiza un acord, acest acord va fi supervizat de instanta nu doar din perspectiva legalitatii dar si din perspectiva respectarii interesului superior al copilului. Daca instanta va constata ca acest acord nu respecta interesul minorului, nu-l va putea incuviinta.

In materia raporturilor de familie, medierea poate viza aspecte ce nu sunt deduse neaparat judecarii instantei, legat de medierea unor neintelegeri cu scopul impacarii partilor si continuarea casatoriei, modul de exercitare a drepturilor parintesti in timpul casatoriei, acord care din nou nu necesita o consimtire expresa a instantei.

Astfel, potrivit art. 99 C. fam, competenta de a stabili modul de exercitare a drepturilor parintesti in timpul casatoriei, daca sotii nu se inteleg, apartine autoritatii tutelare. Per a contrario, daca parintii se inteleg hotararea acestora realizata pe calea medierii nu mai are nevoie de consimtirea vreunei autoritati.

La fel, in cazul in care parintii sunt despartiti in fapt dar nu doresc sa divorteze locuinta minorului se poate stabili de comun acord prin mediere, instanta devenind competenta in acest caz in baza art. 100 C. fam. doar daca acestia nu se inteleg. Aceeasi este situatia si in cazul contributiei parintilor la cresterea si educarea minorului.

Art. 64 alin. (2) din Legea medierii prevede: “Intelegerea sotilor cu privire la desfacerea casatoriei si la rezolvarea aspectelor accesorii divortului se depune de catre parti la instanta competentt sa pronunte divortul”. In legatura cu aceasta reglementare, se pune intrebarea legitima despre care intelegeri cu privire la desfacerea casatoriei poate fi vorba.

Potrivit reglementarilor actuale, din coroborarea dispozitiilor art. 38 C. fam cu art. 617 si art. 6131 C. pr. civ. se poate trage concluzia ca doar in cazul divortului prin acord instanta va putea lua act de intelegerea partilor cu privire la desfacerea casatoriei. In schimb, daca nu sunt indeplinite aceste conditii ea are obligatia de a stabili prin probe daca existe motive de desfacere a casatoriei, precum si culpa. Rezulta deci ca in materia divortului, care implica si capete accesorii, acordul de mediere asupra capetelor accesorii divortului trebuie completat de hotararea instantei in ceea ce priveste divortul.

Pentru a nu transforma totusi procedura medierii intr-o procedura judiciara greoaie, mai ales atunci cand partile s-au inteles asupra tuturor capetelor de cerere accesorii, consideram ca cea mai simpla proba care se poate administra, chiar si din oficiu de catre instanta, pentru stabilirea motivelor de divort si a culpei in desfacerea casatoriei, este interogatoriul sotilor, permis in momentul actual de lege potrivit deciziei nr. 969/2007 a Curtii Constitutionale [8] prin care s-au declarat neconstitutionale dispozitiile art. 612 alin (6) C. pr. civ.

Astfel, in cazul in care partile se prezinta in fata instantei cu un acord de mediere cu privire la toate capetele accesorii unui divort cu minor instanta va administra proba cu interogatoriul acestora, iar in privinta incredintarii minorului se impune efectuarea unei anchete sociale de catre autoritatea tutelara, precum si audierea acestuia de instanta in camera de consiliu daca a implinit 10 ani. Toate aceste probe se pot administra insa la un singur termen si chiar in camera de consiliu, deoarece in materia divortului art. 615 C. pr. civ. prevede expres o asemenea posibilitate daca instanta apreciaza ca este mai bine pentru asigurarea unei mai bune judecati sau pentru administrarea probelor.

Astfel, chiar daca vorbim despre o mediere consfintita de instanta in baza art. 271 C. pr. civ. combinata cu o hotarare de divort pronuntata de aceasta, ambele proceduri permit judecarea cauzei in camera de consiliu, potrivit art. 271 alin (3) coroborat cu art. 615 C. pr. civ.

Mai mult, daca problema divortului este privita din perspectiva noului Cod Civil [9] care permite, in baza art. 373, desfacerea casatoriei prin acord, fara limitarile actuale de la art. 38 alin (2) C. fam., rezulta ca odata cu intrarea in vigoare a noului cod civil divortul prin mediere va fi posibil in toate situatiile, inclusiv in cazul divortului cu minor, aceasta fiind intentia pentru viitor a legiuitorului. De fapt, aceasta idee este foarte clar relevata in dispozitiile art. 374 din acelasi cod care prevad: ”Divortul prin acord poate fi pronuntat indiferent de data incheierii casatoriei si indiferent daca exista sau nu copii minori rezultati din casatorie”, instanta avand insa obligatia de a verifica acordul sotilor. Singura exceptie, cand divortul prin acord nu este permis, este acela cand unul dintre soti este pus sub interdictie. Mai mult, potrivit noului cod civil, in cazul in care sotii nu au copii minori nascuti in timpul casatoriei sau adoptati divortul se va putea pronunta si de notarul public sau de ofiterul de stare civila care va elibera un certificate de divort, asa cum rezulta din dispozitiile art. 375 din cod.

Cat priveste avizul autoritatii tutelare acesta este obligatoriu ori de cate ori medierea vizeaza incredintarea minorilor unuia dintre parinti. Ne intrebam cum se vor pune de acord dispozitiile speciale din legea medierii cu dispozitiile din Codul familiei sau din alte legi speciale care reglementeaza functionarea autoritatii tutelare. Raspunsul este ca se poate incheia un protocol intre instanta si autoritatea tutelara ca atunci cand medierea s-a realizat inainte de primul termen de judecata, instanta sa emite o adresa de la primirea careia autoritatea tutelara sa efectueze ancheta sociala in termen de 48 de ore, cu conditia ca numerele de telefon ale partilor sa fie trecute in adresa de sesizare.

De asemenea, s-a pus intrebarea in ce masura in perioada antemergatoare sesizarii instantei, in procedura efectiva a medierii, inceputa inainte de inregistrarea cauzei pe rolul instantei, se va putea solicita de parti sau mediator un aviz autoritatii tutelare. Consideram ca mediatorul, in virtutea obligatiei pe care o are de a respecta interesul superior al copilului, atunci cand acesta este implicat in procedura de mediere, va putea solicita o ancheta sociala autoritatii tutelare, facand dovada declansarii procedurii medierii; aceasta cu atat mai mult cu cat in situatiile in care mediatorul ia cunostinta de existenta unor fapte ce pun in pericol cresterea sau dezvoltarea normala a copilului trebuie sa sesizeze autoritatea competenta.

Astfel, dispozitiile art. 108 C. fam. prevad ca autoritatea tutelara este obligata se exercite un control efectiv si continuu asupra felului in care parintii isi exercita drepturile patrimoniale si nepatrimoniale asupra copilului, delegatii autoritatii avand dreptul sa viziteze copilul si sa se informeze de felul in care acesta este ingrijit. Mai mult, art. 99 C. fam. le da si putere decizionala in ceea ce priveste modul in care se exercita drepturile parintesti daca partile nu se inteleg si nu sunt divortate. Totusi, consideram ca o asemenea informare este justificata doar daca exista unele suspiciuni sau indicii clare ca interesul superior al minorului ar fi periclitat prin intelegerea partilor, in caz contrar impunandu-se respectarea principiului bunei credinte.

Desigur, aceasta ancheta facuta in mod exceptional la solicitarea partilor in procedura medierii nu va suplini avizul autoritatii tutelare solicitat obligatoriu de instanta. Acest aviz devine mult mai important in cazul medierii, instanta avand mai putine probe pentru a putea verifica situatia minorului in procedura medierii decat intr-un divort dedus judecarii pe calea instantelor judecatoresti, caz in care prin audierea martorilor incuviintati instanta se poate lamuri asupra imprejurarilor in care minorul este ingrijit de parinti.

6. Verificarea legalitatii acordului de mediere. Solutia instantei si efectele ei

In materia pretentiilor civile sau comerciale cu privire la care partile incheie un acord de mediere instanta va verifica izvorul acestor obligatii, temeinicia lor si legalitatea conventiei raportat la dispozitiile legale, un minimum de inscrisuri fiind obligatoriu.

In materie de partaj de bunuri succesorale sau bunuri comune se impune ca acordul de mediere sa cuprinda individualizarea clara a acestora, indicarea bunurilor in bloc, fie ele si mobile, pare nefericita si poate da nastere unor discutii. Mai mult, aici instanta va verifica titlul partilor, intinderea drepturilor fiecarei parti si daca aceste drepturi nu sunt intr-o forma sau alta indisponibilizate in patrimonial acestora (de exemplu, un sechestru judiciar sau exista notata o ipoteca cu interdictie de instrainare).

Daca acordul de mediere corespunde doar in parte legii, instanta va putea sa pronunte o hotarare partiala executorie si care are valoare de titlu executoriu, cu privire la drepturile transate in mod legal pe calea medierii si sa continue judecata pentru restul, fiind aplicabile dispozitiile art. 270, respectiv in materie de partaj art. 6734 C. pr. civ. In nici un caz nelegalitatea acordului de mediere nu duce la respingerea actiunii, ci la redeschiderea procesului in fata instantei.

Daca va constata ca se afla in imposibilitatea de a verifica legalitatea acordului de mediere din cauza faptului ca partile nu au depus inscrisurile din care sa rezulte calitatea de titular al drepturilor ce fac obiectul partajului (contract, extrase de carte funciara la zi, schite de dezmembrare) sau intinderea cotei, calitatea de succesor, instanta va pune in vedere partilor sa depuna aceste inscrisuri sub sanctiunea neluarii in seama a drepturilor nedovedite, ceea ce poate duce implicit la respingerea cererii de consimtire a acordului de mediere.

Daca instanta constata ca partile au mediat cu privire la drepturi pe care nu le detin sau ce nu pot fi supuse medierii sau modul in care acordul a fost incheiat cotravine legii sau nu imbraca forma legala, consideram ca, desi legea nu prevede, instanta va respinge printr-o incheiere motivata cererea privind incuviintarea acordului de mediere si va repune cauza pe rol din oficiu pentru continuarea judecatii. Neexistand o cale de atac prevazuta expres de lege, aceasta incheiere, ca orice incheiere interlocutorie, va putea fi atacata la instanta superioara odata cu fondul.

In principiu, respingerea acordului de mediere trebuie sa aiba ca efect reluarea judecarii cauzei din stadiul in care ea se afla in momentul suspendarii. Totusi, trebuie tratata cu maxima atentie si motivarea incheierii de respingere a acordului de mediere pentru a nu se ajunge la o antepronuntare. Astfel, in cazul in care partile au mediat asupra unor drepturi pe care nu le detin, o asemenea motivare a incheierii de respingere a acordului de mediere ar fi de fapt o pronuntare pe o exceptie a lipsei calitatii procesuale active sau pasive, exceptie ce, odata admisa, duce la respingerea cererii.

In principiu, simpla respingere a unui acord de mediere atunci cand, de exemplu, partile au mediat in lipsa unuia dintre coproprietarii aflati in indiviziune, nu exclude aducerea in fata instantei de fond a unui nou acord de mediere la care sa participe in final si coproprietarul initial neparticipant la acord. Astfel, faptul ca odata un acord de mediere a fost respins pentru motive de nelegalitate nu poate restrange dreptul partilor de a incheia un nou acord cu respectarea legii si de care instanta sa ia act, mai ales ca medierea trebuie sa fie posibila in orice stadiu procesual.

Daca insa partile vor depune in fata instantei de fond sau in caile de atac acelasi acord pe care instanta l-a respins odata, cererea se va putea respinge ca inadmisibila. Dar nu trebuie confundata aceasta depunere, pur si simplu, a acordului de mediere odata respins din nou in caile de atac si care este inadmisibila, cu posibilitatea partii de a ataca, in fata instantei de control judiciar, incheierea prin care s-a respins cererea de incuviintare a acordului de mediere, instanta superioara avand posibilitatea de a o reaprecia si chiar de a casa hotararea instantei de fond luand act de mediere.

7. Concluzii

Medierea este o institutie importanta si eficienta care, tratata cu profesionalism, poate aduce avantaje mari in activitatea judecatorului ce poate fi degrevat astfel de multe cauze in care partile pot decide liber, manifestandu-si acordul. Din acest motiv, in virtutea rolului sau activ, conferit de art. 129 C. pr. civ., instanta trebuie sa puna in aplicare cat mai eficient art. 6 din Legea medierii informand, indrumand si prezentand avantajele medierii in toate cauzele in care se poate realiza un acord.

Desigur, verificarea legalitatii acordului de mediere este de asemenea importanta, judecatorul neputandu-si da girul decat atunci cand si-a format convingerea ca partile sunt titularele drepturilor tranzactionate prin mediere si au respectat toate dispozitiile legale in materie.

[1] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 441 din 22 mai 2006. In continuare, ori de cate ori ne vom referi la Legea medierii se va intelege ca avem in vedere aceasta lege.

[2] Legea nr. 370/2009 pentru modificarea si completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 831 din 3 decembrie 2009

[3] Acest lucru se poate face automat printr-o modificare in ECRIS (sistemul de evidenta informatizata intern al instantelor) impusa de Ministerul Justitiei sau manual, prin inserarea acestei mentiuni in formulatul de citatie adresata partii.

[4] A se vedea C. Danilet (trad.), Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciara, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2010, p. 56-60

[5] A se vedea Z. Sustac, C. Danilet, C. Ignat, Medierea – standarde si proceduri, Editura Universitara, Bucuresti, 2009, p. 11-18

[6] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008

[7] A se vedea C. Ignat, Z. Sustac, C. Danilet, Ghid de mediere, Editura Universitara, Bucuresti, 2009, p. 157-158

[8] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007

[9] Noul Cod Civil a fost adoptat prin Legea nr. 287/2009, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009 si urmeaza sa intre in vigoare la o data ulteriora stabilita prin legea de punere in aplicare a acestuia. In termen de 12 luni de la publicare Guvernul are obligatia de a supune Parlamentului legea de punere in aplicare a acestuia (art. 2664 alin 1 si 2 din cod).

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Judecatorul izgonit din mediul universitar

O recenta propunere de modificare a legilor justitiei, vizand art.5 alin 1 din Legea 303/2004, avizata favorabil de Consiliul Legislativ, cu termen de dezbatere si vot final pe 29.04.2010 la Camera Deputatilor ca prima camera sesizata, e menita sa priveze magistratul de singura functie cu care profesia sa nu e incompatibila. Astfel, se stipuleaza ca judecatorul, procurorul, magistratul asistent nu mai poate ocupa o functie didactica in invatamantul superior daca acesta isi are sediul in raza teritoriala a curtii de apel in care acesta functioneaza.

Este evident ca se ridicata la rang de lege organica, prin acest articol, interdictia absoluta a judecatorului de a mai face ceva in afara activitatii de judecata. Este ilar a crede – si frizeaza bunul simt – ideea ca un magistrat ar avea timp si forta fizica de a se deplasa saptamanal, cateva ore bune, intr-un alt capat de tara, in circumscriptia altei curti de apel pentru a forma minti tinere intr-un mod pragmatic, performant si academic. In ziua intrarii in vigoare a noului text de lege Institutul National al Magistraturii isi va putea inchide portile linistit pentru ca majoritatea covarsitoare a profesorilor sunt judecatori din circumscriptia Curtii de Apel Bucuresti. Desigur, nu putem banui decat ca exista un motiv temeinic pe care initiatorii l-au avut in vedere cand au decis sa desfiinteze INM.

Este o ingradire (care tinde a fi absoluta) a dreptului la munca al magistratului, pentru ca portita deschisa e pur formala si inaccesibila, ca multe alte legi in vigoare, astfel incat se incalca art.41 din Constitutie potrivit caruia dreptul la munca nu poate fi ingradit, iar daca statul considera totusi ca se impune o asemenea ingradire trebuie sa aiba o justificare foarte serioasa si sa protejeze un interes general si legitim pentru a asigura un raport de proportionalitate intre inconvenientele pe care ea le creeaza si nevoia sociala pe care o protejeaza.

De aceea am vrut sa vad expunerea de motive a acestei reale si severe ingradiri, gandindu-ma ca a aparut un nou principiu inovator ce imi va uimi si subjuga inteligenta, convingandu-ma ca activitatea mea in mediul academic e incompabila cu activitatea de judecata. Uimirea a fost cu adevarat mare cand am citit urmatoarele:  ”Prin aceasta modificare se urmareste modificarea sistemului judiciar prin crearea unei conduite magistratului care sa nu fie de natura a aduce atingere onoarei si demnitatii magistratului.” Totodata se sustine ca asemenea activitati pot da nastere la subiectivism si nu se poate crea o incompatiblitate ce s-ar putea incadra in dispozitiile codului de procedura civila pentru aceste situatii.

E de-a dreptul uimitor sau poate umilor sa vezi ca a devenit dezonorant si nedemn pentru un judecator sa fie si cadru didactic universitar. Se presupune ca judecatorul care are o activitate academica ar putea fi subiectiv si influentat de universitatea cu care are raporturi juridice salariale, devenind astfel partial, o incompatibilitate nefiind prevazuta. Nimic mai fals! Un judecator care este si cadru didactic se va abtine de principiu, in cauzele, de altfel nu prea multe la numar, in care una dintre parti e universitatea cu care colaboreaza. Temeiul este existenta unui conflict de interese si respectarea aparentei de impartialitate reglementata de art.6 CEDO coroborat cu art.27 pct 8 teza finala din Codul de procedura civila care prevede ca judecatorul se va abtine sau dupa caz poate fi recuzat, cand are fata de una dintre parti “altfel de indatoriri”, or este evident ca judecatorul profesor are indatorirea de preda iar pentru aceasta munca intelectuala are tot dreptul de a fi platit. Nu as spune ca acest raport este chiar unul de subordonare, atata timp cat adesea nu exista raporturi efective de munca intre parti, ci mai degraba niste declaratii de plata cu ora, mai apropiate de natura unei colaborari de pe picior de egalitate juridica, de natura civila decat de un contract de munca, de subordonare. De principiu magistratul se supune numai legii deci nu se poate supune universitatii insa poate colabora cu aceasta.

Este nedemn şi dezonorant pentru un judecator sa fie cadru didactic? Asa ne lasa sa credem expunerea de motive a modificarii legislative. Demnitatea, spun psihologii, se leaga foarte mult de onoare pentru ca demnitatea inspira respect si tine de felul in care stii sa actionezi si sa reactionezi sa fii consecvent cu propriile principii si idei, ea nu presupune inflexibilitate ci doar consecventa in sustinerea unei idei.

Un judecator demn e unul care isi urmeaza consecvent ideile si nu le schimba dupa cum `bate vantul` sau ii cere interesul personal. Un judecator care crede in necesitatea formarii si informarii mintilor tinere, crede in educatia juridica, va deveni nedemn doar daca va renunta aceaste idei.

Azi exista deja judecatori care au inteles importanta implicarii active in activitatea de formare a tinerilor la orice varsta. Astfel incat participa la programe de informare juridica in scoli, in mod gratuit, sacrificandu-si putinul timp liber pe care il au, pentru o idee. Un judecator care e si cadru universitar si care stie sa comunice cu studentii sai va avea mai degraba un ascedent moral asupra tinerilor, le poate insufla adesea speranta ca pot si ei la randul lor deveni magistrati, ca ar putea fi cei care impart dreptatea intr-o profesie grea si solicitanta.

Cine ar putea explica unui student, mai bine decat un judecator carismatic si talentat avantajele si dezavantajele profesiei, necesitatea de a-ti pastra onoarea si coloana pentru ca fara ele ai pierdut increderea si ascendentul moral, ai pierdut autoritatea pe care trebuie sa ti-o castigi nu doar in baza legii ci si ca om?

Explicatiile profesorului-judecator sunt adesea practice si la obiect si foarte utile intr-un sistem de invatamant mult prea teoretizat in care studentul habar nu are la sfarsitul celor patru ani de studii cum arata o cerere de chemare in judecata, o intampinare sau o hotarare judecatoreasca.

Studentii au nevoie de judecatori cu vocatie de profesori la fel cum judecatorul are nevoie moral de aceasta activitate.

Mediul magistraturii, nu trebuie sa ne ascundem dupa degete, este unul toxic, se acumuleaza multa durere, revolta, tristete intr-o sala de judecata pentru ca oamenii nu vin acolo la sanatoriu ci la operatii si sunt constienti ca pot piede, pot fi amputati sau vindecati in urma unei proceduri din care nu inteleg adesea mai nimic.

In mediul academic judecatorul se curata de mizeria acumulata, de durere si disperare, printr-un contact direct si permanent cu realitatea mintilor tinere pe care le formeaza in spiritul dreptatii.

E vital pentru un judecator pentru a judeca corect, echitabil si nu iluzoriu sa fie conectat in permanenta la realitatea iar invatamantul universitar este cea mai buna cale de a nu te izola ci de a intelege omul ale carui probleme de natura juridica esti obligat sa le apreciezi corect si echitabil, atât in litera cat si in spiritul legii.

A fi judecator si cadru didactic universitar nu e facil nici fizic si nici psihic, ambele profesii te obliga, dar ele pot coexista la modul fericit in aceeasi persoana iar a ghilotina sansa magistratului de a fi profesor, doar pentru ca se prezuma prin lege un subiectivism si o rea credinta generala ineluctabila erga omnes in ipotetice cauze posibile viitoare este evident disproportional.

De aceea spun, consecventa fiind cu propriile idei, ca e o onoare si o demnitate sa fii magistrat si cadru didactic universitar, ca toti cei care simt vocatie in aceasta directie au datoria morala de a-si sacrifica putinul timp liber pe care il au ca magistrati pentru a forma minti tinere, mentinandu-se pe ei insisi mai tineri, mai puternici, mai increzatori, mai curati.

Intr-un mediu universitar instabil si incoerent din care profesorul universitar de cariera a disparut din motive pur economice de supravietuire, dominat de practicieni juristi, avocati, magistrati, putini la numar, a interzice acestora din urma sa formeze tinerii din mediul academic e cu adevarat excesiv, absurd, nedemn si dezonorant.

2 comentarii

Din categoria statut